Roman
Cheresig paradisul din sertar
Posted on Februarie 26, 2010 de Hopernicus
O VARĂ PROMIŢĂTOARE
(partea întîi)
Cîmpia îşi emana înţelepciunea ocrotitoare în tot cuprinsul ei fără discriminare de la partea română la cea ungurească . Intinderea aceasta de pămînturi datează din timpuri imemoriale, în aceste locuri au fost descoperite urme de existenţă umană începînd din paleoliticul superior , solul roditor a fost o permanentă atracţie pentru cultivatorii de pămînturi . Agricultorii care şi-au întemeiat vatra aici care au dat formă cu timpul la aceea de potcoavă locuită . Potcoava, se ştie ,în folclorul acelor locuri simbolizează norocul .
Cheresigul românesc , era parte din potcoava situată la cîmpia care era tăiată
pieziş de graniţă convenţională , restul de cîmpie se pierdea în maghiarime pînă la cealaltă jumătate de sat…Cheresigul unguresc . Peste ambele meleaguri se anunţa o vară încîntătoare .
Pe pajistea românească se zbenguie trei fiinţe : un copil , un căţelandru şi un mînz . Copilul se numeşte Sâmedru , caţelul Ene , mînzul Eremia. Cuprins de o dulce toropeală copilul s-a răsturnat pe spate în orbitoarea lumină a zilei printre florile sălbatice multicolore , înţepînd cu-n pai în gură , aerul cald saturat de mirosul ierbii ascultînd bîzîiturile gîngăniilor . Cîinele Ene vînează muşte şi latră nervos cînd ratează . Mînzul Eremia se pierde în zare nechezînd în soare.
Soarele s-a pogoarît peste ziua povirnită de amurg , animalele s-au mai potolit, s-a aşternut o linişte relativă .Cu ochii cascaţi spre orbitorul soare puiul de om a explodat într-un strănut eliminind din nări stropi de salivă in aerul lui cireşar irizat de parfumul de violetelor sălbatice .
La răspîntie , dincolo de orizontul sîngeriu , al satului geamăn ,cel al ungurilor, soarele s-a pitit după un nor in spatele statui lui Sándor Petőfi …Pare că apune-n tîlcul vremurilor care învăluia viaţa în urma cu o sută de ani după Revoluţia din 1848 , pe vremea dualismului austro-ungar , cînd românii erau obligaţi să vorbească ungureşte că satul acesta : Cheresig era una – vorba celor bătrîni , unguri şi români , laolaltă .Păcat că asediaţi de istorie lumea a uitat că Sándor Petőfi a scris şi frumoase poezii de dragoste
După decembrie 1918 cînd Transilvaia s-a unit cu România satul a fost despărţit în două de frontiera de la cîmpie : o localitate în România cu statuia lui Avram Iancu iar cealaltă în apus , în Ungaria cu statuia lui Sándor Petőfi şi uite aşa dintr-un sat s-au făcut două dar cu acelaşi nume pentru că nici unii n-au renunţat la numele de Cheresig .
Între cele două războaie mondiale , cele două sate se aveau ca două surori , se vizitau cu ocazia tîrgurilor , a sărbătorilor, sau a altor petreceri lumeşti ocazionate şi de căsătoriile mixte cu încuscririle şi năşirile ce înrudeau magiarii cu românii …Graniţele erau deschise , situaţia aceasta era tratată de oficialităţile ţărilor vecine cu indulgenţa cuvenită .
Acum de cînd veniseră comuniştii era rău la vecini , dansa ursul şi Satana atît a aşteptat … „şi-a şi băgat coada” , şopteau babele din sat , ” elemente revizioniste, se răsteau indignaţi comuniştii din sat , care în cîrdăşie cu forţe incitate şi sprijinite din Apus, în frunte cu Imre Nagy au incercat o lovitură contrarevoluţionară care să lichideze cuceririle revoluţionare ” etc. O nebunie din care omul de rînd nu pricepea o iotă , o nouă revoluţie nimic nou sub soare !
De unde să ghicească românii că acelaşi tip de revoluţie , cu nesemnificative deosebiri va fi după 33 de ani … ceea ce la scara istoriei e acolo un flecuşteţ .
EREMIA ALEARGĂ.
Trec ţiganii….
„E musai să le tocmiţi pe ţigănci acum pentru dezlegarea satului de blestemul roşu … să se dezlege satul de toate cele rele arăta-te-n bobi „,
povăţuiră babele pe ţăranii necolectivizaţi .
Cifrul întregului destin uman se dezvaluie în libertatea primei copilarii…Ce reprezintă oare ţiganii nomazi cu organizarea lor simplă în şatră cu bulibaşă , înconjurat de vrăjitoare , ca un mare vraci-conducător de trib ?…
O ceată slobodă sub soare hălăduind neobosit încă din zorii civilizaţiei .
……………………………………………………………………………………………………
Cîmpia este ţara ţiganului aici se simte el în largul lui aici e „acasa lui” vorba lu’ Niky .
Ţiganii , popor migrator , colindă peste tot locul : bocesc la îmormîntări
cîntă la nunţi ,descîntă la deochi sau blesteamă la necaz
O ceată de lăeţi s-a aciuat la marginea Cheresigului , sătenii îndemnaţi de babele din sat i-au tocmit pe ţigani să dea în bobi pentru vatra satului urmînd ca pentu cel curios , pentru soarta in ” particuler „să se tocmească separat la datul cu ghiocul .
O ghicitoare tuciurie, se tot freca la ochi şi îndruga în transă :
“Sora mea , fratele meu ori cît m-aş beli la bobi aştia tot boală mare văz : „ferească Maica Precista” , zise ţiganca stuipînd în sîn : « « « „`ţi-ai` dracu` de comunişti ” « « « «
“Uitaţi-vă , oameni buni , la jumatatea asta de bobi ! E jumatate de sat culcat cu picioarele înainte … că poa’ să ia seama şi cine nu cunoaşte …scrie rău pentru voi…pentru satu` vostru ”
Vrăjitoarele s-au apucat de treabă în miez de noapte , au început să rostească
incantaţii magice , bolborosind pe ţigăneşte cuvinte fără noimă la ceasul ielelor agitând ca apucatele , vîrtelniţa dînd roată în jurul focurilor – Focul element esenţial folosit ba pentru filtre aprinse din plante uscate cu fumegaţii halucinante , ba în fierberea ierburilor totemice .” Roată , roată…” tropăiau pămîntul în pas saltat “cum se-nvirteşte vîrtelniţa , aşa să se-nvîrtească răul în pustietăţi … “
În magia albă ţigăncile utilizau cca 30 sau 40 de plante guvernate de soare : rostopasca ,genţiana ,dafinul, cimbrul ,rozmarinul ,gălbenelele, maghiranul şi altele , unele erau puse la uscat altele la macerat ; în timp ce în magia neagră incantaţiile erau diferite… era invocat însuşi necuratul , erau folosite scîrboşenii ca sămînţa rece ca gheaţa a lui Ucigă-l Toaca sau sperma îngheţată a unui ucigaş ori erau folosite plantele guvernate bineînţeles de Lună…ca amestecul de polen şi pistil uscat de regina nopţii , de nufăr,stînjenel ,mac roşu de cîmp , sau seminţe de castravete ,de mac alb, de cînepă , de dovleac ,de pepene galben ori substanţe cum ar fi argintul viu ,salpetru ,camforul , praful de sulf etc. La plecare ,aşa cum le era obiceiul , magraonii şi-au dat arama pe faţă, au furat fără pic de ruşine din gosporării tot ce le-a căzut în mînă. Bizara şleathă bîntuia cîmpul ba cîntînd , ba chiuind , pocnind din degete , furată de ritmul înfocat al jocului ….ba certîndu-se aprig şi tăindu-se în custuri împroşcînd cu sînge proaspat – « sangre ardiente » (sînge ţigănesc cum zic catolicii din Cheresigul unguresc ) – cîmpul înflorit sau călcînd desculţă pe urma lăsată de căruţe şi alaiul gălăgios a dispărut într-o zi în fundalul stacoju al apusului de soare….
Întins printre flori – unicul spectator , al acestei dispariţii , un om de-o schioapă urmărea cu privirea prinsă in mierea amurgului cum le flutura vîntul prin straiele colorate şi le fură cîntecul cu înţeles cu tot…apoi doar ecoul risipit în orizonturi .
Ajuns acasă Sâmedru a adormit de îndată , în somn a auzit cîntece ţigăneşti acompaniate de sunet şi de viori.
ENE
A trecut ceva vreme de cînd cîinele şi copilul , se zbenguiau împreună zburdind fără grijă , cînd prin curtea şcolii, cînd prin cîmpia de la marginea satului .
Îl adora pe acest cîine . Animalele , se ştie ,poartă în ele propria lor desăvîrşire . Se poate afirma că Ene era primul prieten din viaţa lui Sâmedru . Iza mama lui Sâmedru , i-a spus că Ene era de seama lui….
«Ehei.. !….experienţa unui cîine în acest caz nu se poate compara cu ceea a unui copil !? ….
Evident e cu totul diferită : cu alte unităţi de masură operează un cîine, de exemplu mirosul şi cu altele în cazul unui copil , de exemplu Paradisul …Vîrsta în acest caz nu are nicio relevanţă .
Uneori privirea aceea canină încărcată de trăiri anterioare cu licăriri sălbatice îi sfredelea fiinţa părunzînd în tainice unghere , pe care el însuşi nu apucase să le exploreze . În acele momente se crea între ei o distanţă care îl arunca în solitudine , alte ori cîinele Ene se comporta ca un nebun . Atunci îşi recunoştea căţelul – tot ce facea era menit să-l distreze pe micul stăpîn , alerga în jurul cozi ….ce să mai vorbim de cursele acelea ad-hoc cînd năvalea ca un zîrghit băgînd în sperieţi orătăniile din bătătură , se înfăţişia în faţa stăpînului lui cu-n aer sprinţar , păşind ţanţoş pe cele patru labe . Atunci il privea c-o mîndrie-şugubeaţă de cîine , alteori , cu mina schimbată şi cu o infăţişare linguşitor-umilă se gudura la picioarele stăpînului .
MAMA IZA
Mama Iza , care era învaţătoare , in Cheresigul românesc , i-a povestit , copilului Sâmedru , de mai multe ori despre părinţii lui adoptivi , « Adică , cum ? » întrebase copilul
« Adică , vezi tu mama ta cea adevărată , nu e bine !…adică , fiica mea, mama ta adoptivă …îh,îh,îh..se bîlbîi ea, dar cum să-ţi spun că eşti prea mic să înţelegi!….împreună cu tatăl tău adoptiv care trăiau undeva departe …la marea cea mare , au hotărît să mi-te încredinţeze să stai aici la sat , la Cheresig ,să te educ , pînă va sosi sorocul , să mergi la şcoală …
« Atunci cîte mame am eu ?”…întrebă copilul şi începu să enumere , îndoindu-şi degetele de la mîna stîngă cu degetele de la mîna dreaptă :” O mamă adevărată , o mamă care…mne ,mne, aa..aia fiica lu’Iza , mama mea… Mama mea eşti tu care …eşti mama mea…»încheie confuz , Sâmedru, « da …da îngîmă şi mai încurcată Iza
«Şi unde se află marea cea mare ? » întrebase curios , Sâmedru .
« Dincolo de Ardeal , dincolo şi de codri ai Vlăsiei şi ai Teleormanului ( în
turceste, pădure neagră) dincolo de Podul de peste Cernavodă (în ruseşte ,
apa neagră) tocmai colo , la Marea Neagră , acolo unde se varsă apele curgătoare se află tătăl tău adoptiv de care ,tot întrebi şi care e un neisprăvit ! » zise în încheiere mama Iza dusă de val.
COPACUL NUMIT ” AŞTEPTAREA”
« Unde era tata lui ? » pe lîngă alte noianuri întrebări care nu-i dădeau pace aceasta devenise obsedantă , „mamă” de bine de rău avea două pe mama Iza şi pe fiica ei , dar tată de nici o culoare .
În momentele de singuratate , chinuitoarea întrebare rămînea suspendată aşteptînd deasupra unui gol să fie salvată de un răspuns , erau clipe de cumpănă în care sufletul devorat de dorinţa mistuitoare care se naşte atunci cînd părinţi lipsesc din preajma copiilor lor , ea se naşte din nevoia naturală a puiului de a auzi ciripitul perechi care l-a zămislit , de a auzi glasul sîngelui .
Sâmedru dorea , la fel ca toţi copiii , să-l vadă pe tatăl său în carne şi oase .
« Cum am un tată , dacă eu nu l-am văzut niciodată ! » borborosea înciudat de fiecare dată , Sâmedru.
Din sămînţa dorinţei s-a născut o plantă stranie „aşteptarea „(o stare care aducea cu aceea a locotenentului Drogo din « Deşerul tătarilor » ) , pe fondul speranţei născută din aşteptare se croia individualitatea sa melancolică , învăţa să să-şi stăpînească lacrimile pentru că era baiat mare dar şi să-şi educe răbdarea
« Va fi o zi cînd , el tatal , va veni ! » , erau cuvintele care-l îmbărbătau ; în solul acestei triste contemplaţii s-a infiripat iubirea , o triada a iubirii : mama Iza , cîinele Ene şi tatălabsent
« Se poate iubi o absenţă ? »
Era luna lui cuptor , zăpuşala toropitoare a amiezii subjuga ziua cu un soare puternic , umbra ca o oază răcoroasă , sorbea cu nesaţ din umbrărişul des , lăsat de stejar , el era în deşertul aşteptării , dragostea pentru bătrînul arbore îi potolea aşteptarea , aşa cum dragostea pentru Ene îl ancora într-un prezent de adorabil infinit , numai că azi-noapte liniştea edenică a verii fusese înjunghiată de urletul cîinelui , un urlet straniu ca un sol de moarte , mama Iza deschise fereastra şi ţipă la Ene :
« Marş de acolo potaie , că doarme băiatul ! »
« Dar nu este Ene …căţelul meu nu face aşa urît ! »
« Ba bine că nu , el e numai că au intrat duhurile necurate în el şi-l întărîtă să latre la luna bălegată de ciobani… » Sămedru vru `să mai întrebe ceva dar răpus de somn adormi adînc .
Dimineaţă spre bucuria lui stejarul , vecinul din fereastra deschisă , îl întîmpină foşnind amical… Printre crengi străbătea slova luminii , vorbea in vers copacul Gică …cel al lui Sâmedru se numea „Aşteptarea” .
Aici era locul lui de joacă , lîngă stejarul ” Aşteptarea „, la ora mesei şi a siestei mama Iza , durdulia Iza , aparea în pragul tindei cu sînii tresăltînd sub rochiea-i înfoiată în soare , iscodea cu privirea curtea scolii pentru a-l striga la masa de
prînz .
SÂNMEDRU UN NUME ORTODOX
“Ce nume ţi-a pus şi taică-tu’ ăsta de împrumut…cred ca era pilit ori naşul era moţ , n-a putut să te boteze cu un nume de oraş ca pe acolo , Dumitru e Dumitru , nu Sânmedru , altfel nu se explică de ce acest nume , probabil că l-a luat la întîmplare pe unul din moţii care strigă pe străzi « Hai la linguri şi ciubere , de vînzare !» zici că a bolunzit lumea , nu putea să-ţi spună simplu Dumitru că doar n-ai fi şi tu vreun sfîntuleţ!“ zise intrigată Iza căutîndu-l din ochi pe băieţelul care stătea ascuns, ca de obicei după stejar …şi care bineînţeles auzea tot.
“Cum să-i zici ? cum să-l alinţi ! Medru…. ?
A strigat pentru încercare ”Medru-lică!“ s-a oprit un minut neclintită ,furată de peisaj ascultînd parcă ecoul . Încadrată de uşor ca într-o ramă de tablou, încît de la distanţă parea o pictură a Vameşului .
SECUNDA REA
Copilul rîdea înfundat cu nasul turtit de scoarţa aspră a trunchiului gros. Se ascundea pentru că nu suferea somnul de după-amiază .
« Mai Lică arată-te ! »
Copilul îşi arată mai întîi chipul surizator apoi se înfaţişă tot .
« Aşa mai merge ! » zise Iza susurînd satisfacută
Iza se ataşase de acest copil , al nimănui , mai mult decît crezuse . Afecţunea era reciprocă . În dormitor , într-un elan subit , cuprins de dragoste tandră , copilul a prins-o de mînă s-a înalţat pe vîrfuri şi-a tuguind buzele într-un un pupic.
« Stii ce ! de acum încolo te vei numi Lică ai înţeles? » întrebă Iza dîndu-l jos din braţe şi mîngîindu-l pe creştet.
« Da », răspunse copilul încă îmbujorat de la îmbrăţişare .
« Lică »repetă , ea .
« Cum te cheamă ? »
« Zor-de-zeama ! » chicoti baiatul făcînd sprinţar cu ochiul.
« Nu fi răsfăţat şi spune ai înţeles care e numele tău de acum încolo?” se adresă învaţatoarea abţinîndu-se să nu zîmbească
« Lică » confirmă copilul.
« Aşa !… inteligentul mami »
Deodată , sub imperiul unui presentiment nefast expresia feţei s-a metamorfozat brusc , arata pentru o clipită ca ceea pe care Dumnezeu vrea să-o piarda – sau « quos Deus perdere vult » cum spune preotul catolic din Cheresigul unguresc – pătrunsă subit de un fior straniu , Iza a izbucnit tam-nisam într-un plîns necontrolat . Copilul dezorientat , cu pupilele mărite de mirare contaminat de tristeţea mamei s-a pomenit cu obrazul plin de lacrimi .
« Tu de ce plîngi » l-a chestionat Iza .
Lică a ridicat din umeri , nedumerit de întorsătura surprinzătoare a faptelor .
« Am avut un presentiment ! …de o săptămînă am un nod în gît şi mi-se zbate ochiul stîng … dar tu ce motiv ai să plîngi ?» îl întrebă femeia înduioşată .
«Şi eu…şi mie ! » , a spus băiatul ceva mai dumirit de natura fenomenului malefic prin care trecuseră împreună .
« Hai gata cu văicareala , se încurajă sîngură femeia alungînd printr-un gest energic al ambelor braţe virtuala piaza-rea .
« E numai o indispoziţie trecatoare …. treci la culcare , cine doarme cînd trebuie creşte mare »
Bocetul acela de cobe din secunda rea s-a adeverit ca prevestitor al unui şir de circumstanţe fatale.
Ene era tolanit pe preşiul de la uşa dormitorului , cu botul pe labe . Din cauza unui mănunchi de raze jucauşe desprins din soarele dogoritor al amiezii, căţelul ţinea ochiul drept închis , celalat doar jumate . În dosul uşorului un păianjen atîrna pe un fir vestind apropierea norilor.
Lică era întins vis-à-vis , în pat , amirosind lenjeria cu parfum de levănţică , spălată în apa ploaie . Somnul nu s-a lipit de el imediat a privit un timp cu ardoare la prietenul patruped.
Aceasta a fost ultima frîntură din realitate . Doborit de somn , a alunecat pe nesimţite în altă lume . Lumea visului , o lume în care trupul se înalţă eliberat de lestul gravitaţional , în levitaţie asemeni unui fulg de păpădie desprins din capitule …
Trupul astral zboară voios deasupra a ierburilor îmresmate, deasupra florilor sălbatice de cîmp însoţit de zumzetul gîzelor, de ciripitul păsărilor. Spiritul se desfată în lumina aceea orbitoare şi se delectează cu amestecul savant de miraculos , plin de iubire , revelaţia raiului dezvăluit. Sufletul stochează aceasta pată trandafirie într-un ungher al memoriei ….Doar hazardul în momentele de graţie hotărăşte ca parfumul, florii rodită din pomului vieţii să fie împrăştiat în adierea sa şi iată , din alchimia stranutului provocat de amirosire , se desprinde componenta volatilă a unui deja`vu .
…………………………………………………………………………………………………………
[Din romanul-esEU a lui Dimitrio ]
va continua
Autor Dimitrio,(alias Dumitru Sin)
Partajează asta:
Partajează pe Facebook(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru partajare pe LinkedIn(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru partajare pe Twitter(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru partajare pe Tumblr(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru partajare pe Pocket(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru partajare pe Reddit(Se deschide în fereastră nouă)Click pentru imprimare(Se deschide în fereastră nouă)Dă clic pe email(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru Publică-asta!(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru partajare pe Pinterest(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru partajare pe Google+(Se deschide în fereastră nouă)
-->
Comentarii