- Nu pânge, puiule… viața e frumoasă! Lasă, lasă... Hai, lasă, nu mai plânge! Uite, ia un măr! Ia, e soi domnesc, galben-portocaliu cu dungi roşii. În Domneşti, nu există pom mai roditor ca el. Eu şi mărul suntem de-o seamă, bunicul tău l-a plantat când m-am născut.
- Nu mamă, viaţa nu-i frumoasă! Tu ești frumoasă!, iar prostul ăsta nu vede.
- „Prostul ăsta” e taică-tău, te-am rugat să-l respecți.
- Dar el, de ce nu ne respectă? De ce nu mă strigă pe nume? Pentru el, eu sunt „tu”: - Hei, tu! du-te și adu... Hei, tu! fă... iar când e nervos: Bastardul mă-tii! De ce eu sunt bastard? Și nu e vorba doar de mine, dar cu tine ce are? De ce mâncarea pe care i-ai pus-o în față, nu i-a plăcut? De ce spunea: - Asta-i mâncare de doi lei – lături! De ce a trebuit s-o arunce? De ce tu nici măcar n-ai apucat să mănânci? De ce?...
***
Băiatul știuse c-o să iasă rău, de când sărise gardul. Fugea cu sufletul la gură... - Acuș o să mă prindă! – își spunea în gând, mânat de frică.
Frica era cea care încerca să-l ajungă. Frica era și în interior, dar și afară. Cea din interior mușca al naibi, cea de afară îl fugărea... Frica!, frica!
„Frica” era parte din viața lui zilnică, de parcă erau îngemănaţi.
Când „nemernicul” - cel pe care mama sa îl numea „taică-tău” - a intrat în casă, soră-sa geamănă – „Frica”, s-a prelins perfidă prin deschizătura ușii și stătea zâmbind în umbra „lui” – a celui mai puternic, barându-i băiatului calea de scăpare. Posibil ca această soră să fie rudă de sânge cu „Moartea” că prea apăreau amândouă odată.
- Te omor! - țipă tăică-său, și-i șterse un dos de palmă.
Se aplecă sub duritatea ei, a doua o încasă maică-sa, care a intervenit :
- Lasă-l bărbate!, hai la masă, deja ți-am pus mâncarea și s-o răci!...
Băiatul profită de acest moment și o luă la fugă. Restul doar intuise...
Desigur „prostul” a dat cât a putut în ea, mama lui. Ura faptul că n-a avut curaj să-l înfrunte; de vină era „Frica”!
S-a întors spășit, plângând, când totul se terminase:
- Iartă-mă mamă!
- Lasă puiule, trece...
Femeia își pleacă fruntea. Mâna ei se încolăcește peste mijloc... „Durerea vine de acolo!” - oftează în gând, să nu audă băiatul, dar el e prea concentrat să pună întrebări, prea mic să găsească singur răspunsuri...
Ştia de la mama lui că purta numele unui domnitor – Radu (de la Afumaţi), cel care atestase prin hrisov localitatea aflată la jumătatea drumului dintre cele două capitale ale Ţării Româneşti – Câmpulung şi Curtea de Argeş. Casele domneşti, de odihnă, pentru familia Basarabilor, dăduseră şi numele localităţii – Domneşti. Îi plăcea să asculte poveşti despre locurile natale, dar cel mai mult îi plăcea să colinde pe malurile râului Doamnei.
***
Radu era în drum spre Grasu, prietenul său. Fusese pe malul râului cu undiţa. La munte plouase, apa era tulbure şi nu reuşise să prindă nimic.
Trecuse de „Monumentul eroilor” (ridicat în centrul comunei) şi se îndreptă spre strada unde locuia Grasu. Ăsta le știa pe toate (citea tot ce-i pica sub ochi) și-i promisese c-o să-i arate „niște” reviste. Când i-a spus „niște” a clipit, deci trebuia să fie ceva trăznet.
Lângă gardul verde se gândi: „Ici stă Florica!, bună bucățică” - așa o considera Grasu -, când a auzit râsul. Cum să nu-l recunoască? (Avea nevoie însă de certitudine.)
Șipcile erau solide și bine îmbinate, abia fusese construit gardul. Dacă ar fi avut constituția Grasului – ăsta făcea sală, nu glumă! -, din două mișcări, era sus, dar așa... s-a cam chinuit, dar tot a reușit.
Se prinsese bine în mâini, își curbă spatele, se opinti și apucă să treacă piciorul peste gard. Aruncă o privire. Ceea ce văzu nu-i plăcu... chiar deloc; „el” râdea și o strângea pe „ea”, de mijloc, iar ea se retrăgea; ba că ar vrea , ba că nu ar vrea... „Ea” e Florica - țoapa - căreia-i plecase bărbatu-su în străinătate și o lăsase cu un copil de cinci ani (asta o știa de la Grasu). Le trimitea bani, altfel de unde gard nou?
Locul ales nu era strategic fiindcă l-a zărit „el”:
- Crucea mă-tii!
- Lasă-l, în plata... știi doar că mă-sa e mâncată de „rac”! – încercă ea să-l îmbuneze...
Băiatul credea că n-o să reușească să sară, dar izbuti și o luă la fugă... Uitase de Grasu și de revistă... frica era mai puternică. Cu „ăsta” nu-i de glumit!
În urmă a auzit: - Poc!, o piatră. Nu l-a atins, doar glasul lui l-a ajuns din urmă:
- Marș acasă, bastardule! Dacă spui ceva mă-tii, te omoooor!
”Lasă c-o să afle mama, brută ce ești! Crezi că dacă m-ai amenințat cu moartea o să tac? Ai să vezi tu... nenorocitule! și tu – fufă, n-o să scapi de bărbatu-tău... te spun și pe tine!”
***
”Furia asta nu-i bună! Trebuie să fie iertare...” – gândește ea, mama, ascultând șirul de dece-uri, ce-l înșiră fiu-său. El parcă presimțind că e cazul să-l încheie, adaugă:
- Da! mamă, viața o să fie frumoasă... Când voi fi destul de mare o să am propria casă. Atunci vom fi doar noi doi. O să am grijă de tine, mamă! O să mă fac doctor! Voi fi om mare! Ce e racul mamă? și-și sterse lacrimile de pe obraz cu dosul palmei.
Mama îl ia în brațe, se leagănă odată cu el. Brațele sunt moi, palmele ei aspre. Stomacul o doare, dar mama zâmbește:
- Nu plânge puiule! Hai dormi! Mâine ai să mergi la Bădeşti la mama tatălui tău, eu voi merge la consult, o să mă fac bine, nu stau mult, într-o săptămână o să revin, o să fim iar împreună și o să fie bine... Da? O să fie bine! Mă auzi? Hai, nu mai plânge...
- Da! mamă – răspunde băiatul, aprobând-o, deși în gând îi rămăsese ideea: „când se va întoarce mama de la control (o săptămână trece repede), o să-i povestească toată tărășenia.”
Se culcă. Îi pare rău că din cauza lui, a fost iar scandal cu urlete și înjurături... și mama nu trebuia să ia bătaie... Mama îl leagănă și brațele ei sunt moi... ”nu plânge puiule!...” Adoarme.
***
Nu-i place defel aici la Bădeşti. Și „baba” - mama „ăluia” căruia trebuia să-i spună tată -, și a dat arama pe față. Poate uitase sau poate nu uitase (naiba știe!), dar parcă nu, să închidă ușa WC-ului din spatele casei, cert este că bobocii căzuseră în gaură și muriseră. Faptul era consumat. Baba l-a ocărât:
- Nimic nu-i de capul tău, dar la ce să mă aștept? și doar i-am zis lui fiu-meu, să nu se lege la cap cu o femeie cu un copil - vacă cu vițel.
Aha, deci „ăla” nu-i tăică-său - gândi băiatul și-și asumă moartea bobocilor, bucuros de cele aflate.
Se uita - cocoțat fiind pe gard - de-a lungul drumului. Număra mașinile ce treceau sortându-le după județul de înmatriculare: una de Vâlcea, două de Bucureşti, dar cele mai multe erau de Argeş – patru.
Trecuseră deja patru zile, mai avea trei și o să plece acasă. Așa i-a promis mama, că stă aici o săptămână. Cel mai greu îi era noaptea; plângea. Ziua îl apuca dorul, atunci își făcea de lucru prin grădină să nu-l vadă baba.
„Uite o căruță! Parcă ar fi nenea Gheorghe – vecinul lor care face cărăușie. Da desigur este el, deși nu se vede, îi cunoaște calul, are motocei roșii la urechi.”
- Bârrr! Chiar pe tine te căutam, Radule. Du-te și-ți ia bagajele și anunță că pleci acasă, trebuie să te duc s-o vezi pe mama ta. Grăbește-te că nu-i timp!
Cam mohorât azi nenea Gheorghe,- gândește băiatul, nu-i prea arde de vorbe. Data trecută glumea: - Di, Dacia! și atingea ușurel crupa calului. Dar acum...
- Nene Gheorghe, pot să țin eu hățurile?
- Ia-le, dar să fii cu grijă. Ia și biciul, să nu atingi calul, doar te prefaci. Ai înțeles?
Băiatul e fericit; a plecat mai devreme decât se aștepta şi nenea Gheoghe l-a lăsat să conducă... Di! Di! îndeamnă calul, iar calul... Tropa trop! Tropa trop!... deja se vede localitatea lor, mama îl așteaptă, o să fie bine...
- Bârrr! oprește nenea Gheorghe calul în dreptul cimitirului. Bârrr!
Tatăl băiatului, îl vede și vine spre ei cu o sticlă de băutură într-o mână și cu un pahar în cealaltă.
- Mulțumesc Gheorghe că l-ai adus! Tu - spre băiat – ia-ți bagajul și du-te înăuntru lângă ceilalți.
Radu nu stă pe gânduri, ia bagajul, sare din căruță și repede în cimitir; acolo, poate îl așteaptă mama.
În urma lui bărbatul toarnă un pahar de alcool și-l întinde spre nenea Gheorghe:
- Să fie de sufletul moartei! Nu intri și dumneata?
- Bogdaproste! Dumnezeu s-o odihnească! Să-i fie țărâna ușoară! și dă paharul peste cap... Nu, nu intru! Am ceva treabă...
Radu se apropie timid de grup, o caută pe maică-sa, trece pe lângă două femei:
- Săracu! - spune una.
- Da, ce bine seamănă băiatul cu ea, măi, măi... răspunde cealaltă. Păcat de ea, prea tânără s-o prăpădit. Cică n-o mai suportat durerile și s-o aruncat de sus - de la etaj... eu așa cred, că prea e mușcată la gură, tu... și când o desfăcut-o la „otopsie” era toată mâncată de rac... Doamne ferește! și-şi face cruce.
Întors după ce-l „cinsti” pe nenea Georghe, bărbatul îl luă la rost pe copil:
- Nu sta țapăn! Du-te s-o pupi pe mă-ta!
Radu stă nemișcat, nedumerit:
- Unde e mama?
- Mai întrebi mult? Am așteptat să vii, s-o vezi, o plecat și popa, am ținut oamenii ăștia aici – în soare, iar el întreabă... Uite colo! în coșciug...
Băiatul se uită cu coada ochiului la moartă şi răsuflă uşurat, chipul nu seamnă defel cu al mamei... Păi asta e o hoață! Asta nu-i mama! Hoaţa joacă teatru, măi oameni voi nu vedeți?... face pe moarta! Iar mama nu și-ar fi dorit să fie înmormântată aici. I-a arătat cândva unde; lângă părinții ei – buneii, nu în locul ăsta, separat, la margine de cimitir. Se uită spre „el”... Mincinosule! Ai dus-o pe mama la spital şi ai adus femeia asta să joace rolul moartei numai ca să ne iei casa... dar nu scoate nici un cuvânt – de frică! Se apleacă ca și cum ar vrea să-și încheie șiretul...
- Stai nebunule! Unde fugi?... Al naibii bastard!... Bă, voi terminaţi-vă treaba! zise bărbatul clătinându-se spre gropari şi continuă... Haideţi!, oameni buni, la crâşmă... să fie de sufletul ei...
***
Ascunsă de ochii lumii, pitită în verdeaţă, stă o căsuţă. Ocrotitor, străjer domnesc, un măr... Tiptil îşi strecoară rădăcinile pe sub temelia ei luând-o pe palmă şi crengi viguroase o îmbrăţişează strâns. Abia perceptibil rădăcinile se înalţă spre cer. Sus, icoana mamei are privirea atât de blândă. Ferestrele uimite privesc spre ea; fiecare au câte un surâs pentru această întâmplare ireală. „De ce bat clopotele, mamă?”
Un vis a prins rădăcini, creşte şi se înălţă cătinel. Iată! i-au înmugurit aripile. C-o palmă, destinul i le frâge.
Pe aripi de măr domnesc, celelalte vise îşi iau zborul... doar un chip ascuns suspină.
Autor : Mihaela Suciu
-->
Comentarii
Emoționant și frumos scris, felicitări!