Pe un monument funerar
al cimitirului din Sebiş
stă sculptat epitaful:
„Lumea e o umbră,
Viaţa e un vis,
Sufletelor noastre
Cerul e deschis.”
Femeia care e îngropată acolo
se numeşte Nădejdea.
(Nu e metaforă, se poate verifica).
Pe un alt monument funerar
al cimitirului din Sebiş
stă sculptat epitaful:
„Trecător, opreşte pasul
Şi priveşte-acest mormânt,
Că ce eşti am fost odată
Şi ce sunt vei fi-n curând.”
Bărbatul care-i îngropat acolo
este tatăl meu.
Nu ştiu dacă tatăl meu, Traian,
a cunoscut-o pe Nădejdea,
dar ştiu că se înţelegea bine cu ea
şi nici în ultima vreme
n-am auzit ca ei să se fi certat.
-->
Comentarii