Am îndrăznit să tulbur pacea, iară,
Ce-n inimă domnea de vreme multă,
Ea, inima, de mine mai ascultă:
Oh, îmi doream, din nou, o primăvară!
Tânjeam după o floare parfumată
Și dup-un cer cu argintate stele,
După un zâmbet tandru, dintre-acele
Ce,-nfiorată, le primeam odată.
Oh, parcă nu mi-s eu și nu-i a bună!
Mai vreau să zburd, iar mintea-mi ne-nțeleaptă
Pe plac îmi face, a rămas necoaptă,
La soarta-mi negândind, are-o lacuna!
Tu, inimă, a-nflăcărării pradă
Speram să te găsesc mult mai cuminte,
De pe al vieții câmp, învățăminte
Să fi cules, Lumina să te vadă!
Dar, cine-o fi de vină? Mintea-mi, oare,
Ori inima? Nu-i vine-a crede, iată,
C-ar fi, în jar, mult mai puțin bogată
Și vrea a-și stinge roșă-nflăcărare!
De va să fiu chemată-n judecată,
Vă chem, prieteni, martori, cu dreptate
Să m-apărați, că altfel nu se poate,
Nu pot risca pe cuget s-am o pată!
Cât fi-va grea a mea nenorocire?
S-ar împărți la trei prea mare vină,
Din câte trele, toate-avem pricină,
Eu, una, vreau să mor din preaiubire!!!
-->
Comentarii
Cu bucuria lecturii!