În penumbra nopții, fiecare clipă e un preludiu al morții care se întoarce să-mi amintească tot ce a ars în mine sperând că voi renaște când tu te vei întoarce. A trecut prea mult timp de când noaptea nu mai are sens pentru mine. Închid ochii încercând să mă afund în somnul protector. Cum aș mai putea să renasc, când am ars de atîtea ori? Ultima dată n-am mai vărsat nicio lacrimă înainte și viața mi s-a scurs fără ca nimeni să vadă. Și nu am mai putut să mă ridic. Nici nu am încercat. M-am cufundat în somnul greu .. al cui? ...al morții, nu, că respir, inima bate rar ... al vieții acesteia agonizante?
Mă gândesc la vremea când nu exista nimeni pe lume care să mă poată ține departe de tine...surâd, fumul de țigară mă învăluie ... regretele nu-și locul printre noi sau, mai bine zis, noi nu ne mai putem regăsi printre atâtea regrete... dar nu am să înțeleg niciodată unde ne-am rătăcit. În auz îmi sună un cântec amar de dragoste ... Oare când mi-a intrat în inimă prima dată? Să fi fost odată cu tine? În primavara aceea târzie când mugurii încercau să strpungă scoarța neagră a copacilor? Când îmi așterneai pe buze sărutul, așa cum lumina se așterne pe petalele florilor de magnolii, intensificăndu-le parfumul, dar grăbindu-le trecerea? Când am învățat să iubesc ploaia și dansul, când am mers desculță prin ploaia de mai, ținîndu-te de mână? Când priveam împreună cerul plin de stele încercând să găsim una doar a noastră?
Închid ochii, întind mâinile … te ating, simt cum viața ra pulsează direct în inima mea…Te aud, te văd. tu îmi vorbeşti, iar eu te privesc, tu mă alinţi , iar eu mă pierd în ochii tăi îmi gasesc liniştea pe buzele tale. Am dat timpul lumii acestea meschine pentru o clipă cu tine În noaptea asta simt mai intens ca niciodată că am nevoie de inima ta să pot respira, am nevoie de ochii tăi să pot vedea, am nevoie sărutul picurat în suflet să pot simti, am nevoie de tandreţea ta să pot trăi, am nevoie de dragostea ta să învăţ, să te iubesc. Trăiesc iluzia divină a iubirii noastre pierdute in tenebrele nopții
Ți-ai ieșit din trupul ăsta firav și nu mai esti acasă. E-atât de frig primavera asta cu flori alb-violet. Pământul reavăn îți îngite tălpile, deși plutești la adăpostul intunericului. Știi bine, femeie, nici in gânduri nu mai găsești loc pentru doi.
-->
Comentarii
Mulțumesc pentru popas și apreciere.