COPAC FĂRĂ SOARTĂ
Sub zidul tăcerilor te trăiesc în fiecare noapte,
din cărămizi răzbat şoapte de dor strangulate,
timpul oftează, iubitule, când nu găseşte clipa
iar demult mi-am frânt în zbor înşelător aripa.
Nimic nu s-a schimbat în suflet, prea bine ştiu
şi prin pădurile crescute într-un imens pustiu,
am sprijinit speranţa de-un copac fără soartă,
chiar dacă şi astăzi se-apleacă, bate în poartă.
Rătăcesc prin gândurile tale când clipe-s târzii
alai de fluturi duc pe aripi parfum de nostalgii,
iar ca simpli pelerini printr-un ţinut de poveste,
culegem roua zorilor fără să ne dăm de veste.
Am rămas prizonieră unei iubiri ca o nebunie,
am simţit timpul şi pergamentul unde s-a scris,
pe-o treptă-a destinului ştiu c-am făcut istorie,
o dorinţă şi-mplinire ce-au trecut dincolo de vis.
27 Decembrie 2014 - MIT
-->
Comentarii