Copacii goi ...
(GV)
Copacii goi, au sufletul de apă,
sub neaua tatuată-n alb
poeme,
în când ploaia cea de azi
îngândurată,
este neplânsuri,
strânse în troiene.
Copacii goi, strâng bulgării de rouă,
ca ploaie adunată din cenuşă,
aşteaptă să ne ningă,
sau să plouă,
cu noi ca doruri,
zboruri, lângă uşă.
Copacii goi, ne simt,
acum ... de atuncea,
că suntem anotimp de amintit,
la rădăcină înmugureşte crucea,
într-o coloană,
dor de infinit.
Copacii goi, ne sunt şi nouă anii,
când poate sunt
copacul nimănui,
a izbucnit în mine, toţi vulcanii,
doar drumul meu,
mai poartă paşii lui.
-->
Comentarii