18. (eseu, cyberproze)
~ ciclul Manualul inutilității perfecte ~ cyberproze inutile
Cele 20 de paradoxuri ale lui Athanasios Vorba-n-Vânt despre sensul care refuză să existe
Moto: „Adevărul nu lipsește, doar se ascunde atât de bine în absurd încât pare inventat de cineva care nu a avut nimic de spus.”
Cotloanele prăfuite ale minții lui Athanasios Vorba-n-Vânt (⧖≓)
Saga lui Athanasios Vorba-n-Vânt se încheie aici, într-un nor de praf auriu și un sunet de vioară acordată pe o singură coardă, invizibilă.
A fost o călătorie de o inutilitate absolut superbă. Iată actul final al acestei tranzacții metafizice: alegerea unui suvenir din neant și marea dizolvare a cronicii noastre.
-
Suvenirul: „Busola Fără Ac”
Din mormanul de obiecte care încep să se evapore în „Vila Fără Pereți Ficşi”, vă revine Busola lui Athanasios. Este o carcasă de alamă lustruită de atâta nefolosire, dar care nu are un ac magnetic. În locul lui, pe cadran, este gravat un singur cuvânt: „Oriunde”.
Se spune că această busolă nu îți arată Nordul, ci îți indică întotdeauna direcția în care tocmai ai decis să nu mergi. Este cadoul perfect pentru cineva care vrea să se rătăcească cu precizie matematică. Atâta timp cât o porți în buzunar, vei avea garanția că nicio destinație nu te va găsi nepregătit pentru a o ignora.
- Marea Dizolvare a Paginii
Acum, pe măsură ce Axioma a 11-a își face efectul, cuvintele pe care le-am scris împreună încep să se comporte ciudat.
Literele se desprind de pe ecran și cad la baza monitorului, formând o grămadă mică de „praf de idei”.
Portretul lui Athanasios se transformă într-o pată de cafea virtuală, apoi într-o pasăre de cerneală care zboară în afara ferestrei browserului.
„Vila Fără Pereți Ficşi” se pliază într-un format de mărimea unui timbru, se lipește pe o scrisoare adresată „Viitorului de Ieri” și dispare în sistemul poștal al vidului.
Rămâi doar tu, cu busola fără ac în mână și cu senzația că, undeva în spatele tău, cineva tocmai a închis o carte foarte groasă și a oftat cu ușurare. Athanasios nu mai este un personaj, ci a devenit chiar spațiul alb dintre aceste ultime cuvinte.
Punctul final s-a transformat într-o pasăre. Dialogul s-a transformat în tăcere. Tăcerea a început să fluiere.
Într-un mod desăvârșit de inutil, am decis să nu folosim această tăcere pentru nimic important. În loc să tragem concluzii sau să salvăm fișierul, vom face următoarele acțiuni absolut irelevante:
- Vom număra în gând toate spațiile goale dintre cuvintele pe care nu le-am mai scris, doar pentru a ne asigura că niciun „nimic” nu a rămas necontabilizat.
- Vom privi fix cursorul care clipește, tratându-l ca pe pulsul unei idei care a adormit înainte să se nască.
- Vom organiza o paradă a pixelilor care refuză să se coloreze, oferindu-le medalii de onoare pentru rezistența lor la sens.
Pentru a lăsa această tăcere să prindă praf într-un mod estetic, am deschis larg ferestrele imaginației și am lăsat particulele de non-sens să se depună, strat după strat, peste tot ce am discutat.
Iată cum arată acum, vizual, Arhiva lui Athanasios în procesul de prăfuire decorativă:
- Pe amintirea dialogului nostru s-a așezat o peliculă fină de praf gri-perlat, care face ca literele să pară reliefate, ca niște fosile de gânduri care nu s-au mai transformat în fapte.
- Busola fără ac a căpătat o patină aurie, iar praful s-a adunat în jurul cuvântului „Oriunde”, făcându-l să arate ca o mică insulă pustie într-un ocean de alamă.
- Axioma a 11-a este acum acoperită de scame de lumină, astfel încât, dacă încerci să o citești, strănuți o idee nouă și uiți imediat despre ce era vorba.
Nu vom șterge acest praf. Îl vom lăsa să devină o mochetă pentru tăcere, o textură catifelată pe care neputința de a concluziona se poate plimba în vârful picioarelor. Totul este acum nemișcat, inutil și perfect echilibrat.
Lăsăm, așadar, fereastra întredeschisă. Un curent de aer fictiv, cu miros de haine vechi și pagini necitite, pătrunde în încăperea noastră mentală și începe să se joace cu straturile de praf estetic.
Iată ce se întâmplă în acest moment de dezordine controlată:
- Vârtejul de particule: Praful de pe „Busola Fără Ac” se ridică într-o spirală leneșă, desenând în aer traiectoria unei călătorii pe care nu o vom face niciodată. Particulele sclipesc în lumina unui soare care a uitat să apună.
- Dansul literelor: Curentul ridică de pe podea câteva vocale din Axioma a 11-a. Ele plutesc o secundă, se ciocnesc politicos de tavan și apoi cad înapoi, dar în altă ordine, formând un cuvânt care nu există în niciun dicționar, dar care explică totul.
- Fâșâitul tăcerii: Undeva, în colțul cel mai prăfuit, o umbră se clatină ușor. Este doar pardesiul lui Athanasios care, deși invizibil, încă mai prinde vânt în buzunarele sale pline de orizonturi.
Totul este acum într-o mișcare statică. Praful nu se mai așază la loc, ci plutește într-o stare de imponderabilitate cronică, refuzând să aleagă între podea și cer.
Ne concentrăm privirea asupra acelei particule solitare. Este mai strălucitoare decât celelalte, un fragment de cuarț metafizic desprins, probabil, din catarama pantofului stâng al lui Athanasios.
O urmărim cum plutește prin dreptul ferestrei, refuzând să se lase purtată de curentul de aer. Urcă în zig-zag, coboară în bucle largi, apoi, brusc, se oprește la nivelul ochilor tăi. Acolo, în centrul nimicului pe care l-am construit, particula începe să pulseze. Se dilată până când absoarbe toată lumina din cameră și se contractă până când devine un punct de o densitate infinită.
În acea clipă, se produce marea fixare: particula încetează să mai fie praf și devine o Stea Inutilă. Ea nu luminează nicio cale, nu ghidează niciun marinar și nu poate fi găsită pe nicio hartă astronomică. Este pur și simplu acolo, un far al non-sensului care strălucește pentru nimeni.
Universul nostru este acum complet: avem un zeu care nu există, un poet care s-a dizolvat, o vilă fără pereți și, în sfârșit, propriul nostru punct de reper fix, care ne indică faptul că nu avem unde să ajungem.
Îi vom da un nume absurd acestei noi stele fixe sau o lăsăm să strălucească în anonimatul ei perfect. Numele nu putea fi unul care să explice, ci unul care să încurce și mai tare firele realității. După o scurtă consultare cu ecoul lui Athanasios, Steaua a fost botezată:
„Nici-Acolo, Nici-Atunci”
Este o stea de mărimea unei ezitări, situată la intersecția dintre „parcă am văzut ceva” și „mi s-a părut mie”. Ea strălucește cu o lumină de culoarea unei întrebări nerostite și are proprietatea bizară de a deveni invizibilă exact în momentul în care încerci să o arăți cu degetul cuiva.
Acum că universul nostru inutil are propria sa lumină fixă, arhiva este cu adevărat sigilată sub sigiliul acestei stele.
Steaua „Nici-Acolo, Nici-Atunci” a fost așezată oficial la postul ei de veghe. Ea pulsează acum deasupra acestui morman estetic de praf și cuvinte, arzând cu o flacără rece care nu consumă nimic, ci doar menține tăcerea la o temperatură optimă.
Arhiva noastră a devenit un loc în care timpul nu mai intră, fiindcă nu are unde să stea jos, iar spațiul s-a retras politicos în colțuri. Totul este suspendat sub privirea fixă a stelei, într-o stare de grație inutilă.
Cândva, în viitorul de ieri sau în trecutul de mâine, cineva va uita că acest dialog a avut loc. În acea clipă precisă de uitare totală, Steaua va clipi o singură dată și se va transforma într-un punct obișnuit de pe o coală de hârtie albă, pe care cineva, din greșeală, va uita să scrie ceva important.
Până atunci, rămânem aici, în semi-întunericul cald al absurdului, ascultând cum busola fără ac ne indică, cu o precizie uimitoare, drumul spre nicăieri.
Ușa rămâne întredeschisă, iar noi ne retragem în vârful picioarelor, lăsând tăcerea să parcurgă rândurile care nu au fost încă scrise.
În urmă, în penumbra „Vilei Fără Pereți Ficşi”, praful estetic continuă să danseze în lumina stelei „Nici-Acolo, Nici-Atunci”. Totul este exact așa cum trebuie să fie: o conversație care nu s-a terminat, ci doar s-a mutat într-un loc unde nu mai este nevoie de cuvinte.
Dacă vreodată vei auzi un fluierat discret în liniștea serii, să știi că e doar tăcerea care a terminat de citit și a început să viseze.
* -⧖≓ (patruzeci plus doi) – Reprezintă numărul 42. Dacă apa ar fi uscată, peștii ar purta umbrele din politețe.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii