Răceala acestei zile de ianuarie se strecoară în mine ca într-un loc ştiut şi bine primit. Aşa ştie ea, aşa vrea ea, aşa insistă. Sentimentul nu este reciproc. Eu simt că mi se taie inima, îmi îngheaţă sângele, îmi amorţesc degetele şi limba fiind înţepenită, cuvintele stau grămadă în spatele ei. Ochii mi-s căutători de imagini care să înşele gerul laponian, dar parcă se usucă şi ei ca stele în nopţile încremenite de fratele siberian.
Printre crengile copacilor înlănţuiţi cu umbrele lor, gerul hărtănit pare obosit, dar nu este aşa. În atingerea lui, pietrele de uimire crapă, iar ceea ce este omenesc pare că îşi strânge limitele, adunându-se spre centru, doar doar se va produce vreo explozie de opunere.
Vântul este în dilemă, s-o ia spre munte sau mai degrabă spre vale... oricum ar face tot singur va fi.
În drumul meu spre casă, maşina în care sunt face zgomot funcţie de starea mea. Când sunt aplecată către ale mele, nu se aude nimic, revenindu-mi la realitatea dominată de gerul năprasnic, zgomotul mă asurzeşte.
- Ai cumva probleme cu vârsta?
- Ei, da! Bine că eşti tu copilă, deşteaptă şi frumoasă!
- Atunci, ce ai?
- Ceva ce tu încă, nu vezi!
- Pricopseşte-mă, cu explicaţii!
- Fii decentă şi ascultătoare!
- Dar, pe frigul ăsta sticlos şi atât de răutăcios, vrei să plâng?
- Nu, doar să taci.
Am ajuns la podul cel mare de peste Siret, după ce treci de oraşul lui Celibidache şi aud parcă o orchestră dirijată de maestru, aşa ca într-un vis frumos. Am uitat de insistenţa frigului crud şi-am valsat într-o mare sală de dans. Ochi frumoşi şi sclipitori, eleganţă şi frumuseţe, bucurie şi inimi vrăjite de tandreţe şi farmec, lumini seducătoare, parfumuri fine şi incitante, culoare, splendori...poveste, ireal şi deodată depărtare, ambiguitate, fum, păreri de rău, frângeri de mâini. Degeaba m-am agăţat de o idee, un cuvânt, o frântură de melodie, totul a fost abur şi sfărâmare.
- De ce nu ai insistat mai mult?
- Pentru cine?
- Pentru tine.
- Baţi câmpii!
Sunt îngrozită de acest frig, dar nu mai este mult şi o să stau la cald. Mă încălzeşte gândul acesta. Sunt în urcarea drumului din asfaltul găurit, pe ici pe colo cu porţiuni de gheaţă alunecoasă şi zăpadă de beton. De fiecare dată când ajung în acest loc, mă gândesc la bisericile noastre, la clopotele vechi şi cu acelaşi sunet de cine ştie câţi ani, la icoanele trudite de zugravii cunoscuţi sau anonimi.
Nu ştiu cum poate fi un gând atât de dominator, dar mă bucur că-mi revine.
În dreapta, aproape de vârful drumului, este un loc plin de cruci. Sunt cruci uitate si roase de timp, sunt cruci mici, cu braţele rupte sau parţial lipsă, sunt cruci. Sunt multe cruci, de forme diferite, din lemn, din fier bătrân şi ruginit, pe ici pe colo câte-o plăcuţă cu vreun însemn. Sunt toate crucile negre sau gri pe un câmp, acum întâmplător lângă un drum foarte umblat. Nu am văzut nici o floare uscată, pusă cumva în vară, nu este nici o urmă de gard de protecţie, nu este nici o inscripţie, pentru o minimă informare.
Se ştie aşa din om în om, că sunt crucile celor căzuţi în al doilea război mondial, sunt ale lor, alor noştri, ai neamului, ai neînfricaţilor noştri apărători de ţară.
Şi paradoxul este aici. Apărută dintr-o altă poveste sau poate nu, o pancartă din tablă mâncată de rugină, fixată într-o ţeavă din fier la fel de degradat, stă să iasă în evidenţă. Scris cu negru, se distinge cuvântul ,,PÂINE”.
Trebuie puţină străduinţă să poţi vedea din mersul maşinii, ceea ce stă scris pe bucata de tablă strâmbă şi abia prinsă pe suport. Era scris ,,PÂINE”. Scris cu litere mari, acest cuvânt trona în centrul tăbliţei roasă de rugină. Cruci, pâine, câmp şi iarăşi cruci, pâine...
Pentru dragostea de oameni şi pământul pe care s-au născut, românii au căzut acolo unde ţara le-a cerut-o. Pământul le-a dat apă şi pâine şi ei l-au apărat. Acestea au fost lucruri mult mai de preţ decât viaţa lor. În faţa tuturor suferinţelor, unele mai grele decât altele, eroii neamului nostru şi-au păstrat judecata dreaptă, umanitatea neştirbită şi demnitatea cu orice sacrificiu.
Sună într-un fel când citeşti aceste rânduri, dar dacă vezi crucile pe câmpuri...
Poate aşa se înţelege legătura dintre cruci şi pâine. Poate aşa înţelegem ce este dragostea de ţară. Poate aşa înţelegem...
Şi aşa am uitat de gerul cumplit.
-->
Comentarii
Maria, multumiri!
Am poposit cu plăcere!Apreciere!
Mimi, multumesc frumos!
Doamna Emilia, va multumesc pentru popas!
Am poposit cu drag!
Va multumesc, doamna Agafia!
Pretuire!