Îţi aminteşti de vecinul nostru de la ultimul etaj,
mai aproape de cer? El nu trebuia să urce treptele,
era deja acolo. Mai folosea liftul din când în când,
să coboare,
să vadă cât mai am de urcat
până la căsuţa din deal
(aducea cu o capelă ).
Ieri am ajuns acolo. Nu am bătut la uşă. M-am postat cu privirea
în vale, el tot înspre sus o avea. Eram ca şi cum am fi fost
spate în spate,
paznici la o poartă,
(pri)vegheam zarea.
Aşteptam lumea. Eu pe cea care cobora, el pe cea care urca.
Ne ciocneam tăcerea din vorbe când şi când, să nu lăsăm
ţigara să ne ardă fitilul mai devreme de zori.
Se strânseseră toţi
şi
de sus
şi
de jos.
Ne luam „la revedere” acum. Fiecare în felul lui. Unul
cu lacrimi, celălalt rece. Privea ploaia de dedesupt de cer
şi eu stau cu mine.
20.10.2015, ora 13,48’
-->
Comentarii