E seară şi ochii mei sunt îndreptaţi spre lună,
nu de alta, dar stă acolo sus şi la rândul ei
mă priveşte, fiind în consens cu mine şi cu lumea
jucându-şi măiestuos rolul principal,
înconjurată de stele în roluri secundare.
Dar gândurile mele nu se-ndreaptă spre actriţele cerului,
n-au nicio legătură cu seninătatea nopţii
care îţi aduce muza la ureche şi-o face
să-ţi şoptească cuvinte împletite cu Pământul sau Universul.
Nici măcar nu sunt sigură dacă simt ceva,
ştiu doar că depărtarea dintre noi strigă din răsputeri
la mine, fără să se sinchisească deloc,
nu ştiu ce-o avea, că în spaţiu este doar
o barieră invizibilă care împarte
lumea dintre noi, în două.
Şi atunci încep, la rândul meu să-i strig
că visele mele se fac spirale şi mă-nconjoară,
neştiind decât să-i am trupul în braţele mele,
chipul să il văd şi să-l sărut în fiecare dimineaţă.
Aşa că, depărtare! Vezi-ţi de treaba ta,
ce dacă mă vezi singură în noapte şi privind la cerul senin?
Că tu eşti singura vinovată
c-aş vrea să-l ating, dar mă-mpiedic de tine şi dispare!
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Mulţumesc Lenuş.
Citit cu drag...Felicitări!