16. (cyberpoeme, cyberproze)
~ ciclul Zodiacul Miresmelor Eterne ~
Orbita senzorială a spiritului uman
Motto: „Pământul nu se rotește în jurul soarelui, ci în jurul unui bujor gigantic. Fiecare lună este o nouă halucinație olfactivă prin care universul ne șoptește că suntem, în sfârșit, acasă.”
descântecul din noaptea cu umbre de catifea
miresme de mai
se spune că-n noaptea de mai
când luna se culcă pe sânul pământului reavăn
un duh al pădurii deschide poteci
spre un tărâm unde timpul e moale și geamăn
miroase a mosc și a piele încinsă
sub mantia verde-a stejarilor vechi și tăcuți
acolo unde dorința e singurul semn
după care poți pașii să-i porți neștiuți
te-am căutat printre umbrele lungi
ce se joacă pe trupul de flori al poienii
urmând dâra de mirt
și de ambră ce curge
din ochii tăi negri adânci ca vedenii
iarba se pleacă sub noi ca o mătase
ce vrea să ne-ascundă de lumea întreagă
în clipa când gura mea
caută drumul spre gâtul tău alb
cu o atingere dragă
e un freamăt în frunze
ce pare un șopot de nuntă
din vremuri demult uitate
când zânele-și scoteau cămășile subțiri
și lăsau dorul pe umeri să se arate
mireasma de flori de măr
se amestecă-n aer
cu suflarea ta caldă și-aproape
ca o vânătoare în care suntem
pe rând
și prădător
și oglindă în ape
nu e nevoie de nicio lumină
când degetele-mi învață relieful tău tandru
sub bolta de sălcii ce par să păzească
al iubirii noastre păgân altar de fildeș
simt cum pulsul tău bate în ritm cu natura
ce fierbe-n acest mai meandru
o magmă de viață ce vrea să se scurgă în noi
într-un tainic și lung dezvăliş*
miroși a furtună ce stă să înceapă
și-a flori ce se deschid
doar la miez de noapte
e o forță străveche ce ne strânge laolaltă
dincolo de priviri și de șoapte
ca într-o baladă în care eroii se pierd
într-o singură lungă și mută îmbrățișare
lăsând ca restul lumii
să fie doar o umbră
ce piere-n a lunii palidă zare
când roua se va așeza peste noi
ca o mantie rece
spre pragul de zori
vom purta pe haine
mirosul de pământ și de taină
și semnul acestor fiori
nimeni n-o să știe ce descântec de mai ne-a legat
într-o horă de patimi și vis
purtându-ne sufletele prin grădina
în care tot ce e fruct a fost mai întâi interzis
rămâne legenda că-n luna lui mai
sub salcâmii ce ning cu parfum și dorință
cine se pierde în noapte cu dragul
își schimbă întreaga și vechea ființă
devine o mireasmă ce bântuie parcuri și lunci
într-o nuntă ce n-are sfârșit
până când soarele soarbe din iarbă
tot ce pământul în noapte a mărturisit
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii