În temniţa mintii, cauţi deziluzionat ieşirea spre lume. Bâjbâi în întuneric, păşind cu teamă prin tenebrele gândurilor ascunse. Iluzii deşarte. Deschizi ochii, îi inchizi, repeţi acţiunea. Beznă deplină. Ai săpat furios în peretele de granit, cu degetele, cu unghiile şi dinţii. Cauţi o pală de aer, multă lumină. Lupţi cu coşmarurile, cu clipele…nu ştii dacă-i zi sau noapte. Prizonier în abisul meditaţiei, cufundat în nisipurile mişcătoare ale conştiintei.
Conştiintă ? N-o cunoşti pe « individă »! N-a făcut parte din cercurile tale “selecte”. Te cufunzi mai tare în prăpastia neagră, auzi îndemnuri şoptite cu viclenie, sfaturi amestecate…spirite înşelătoare îţi dau tîrcoale:
« Aruncă-te ! Acum ! Hai..nu-ţi fie teamă, te prindem noi..Acum..acum ! »
Râsete lugubre.
« Ai grijă, se hrănesc doar cu frica ta ! »
O greutate fierbinte îti mocneşte in piept, inima creşte..creşte..sângele pulsează furios, biciuieşte arterele trupului, adâncurile creierului. Explozia lichidului roşu, iţi inundă ochii, gura…simţi gustul metalic, iute.
« Aruncă-te..aruncă-te..ce aştepţi ? Laşule ! »
« Nu asculta! »
Se prăbuşea, alunecând , ceva îl susţinea, căderea era lină. Unde se duce ? Mai jos de iadul remuşcărilor nu era nimic…vid…
Vârtejul nebun, îţi scurmă creştetul, dangăt de clopot, bubuituri insuportabile…spirala a smuls în calea ei, ultima rămăşiţă de viaţă. Nemiloasă, sfâşie din carnea şi spiritul tău…căţeaua în doliu, nesătulă..
Întuneric…întuneric de smoală…dens…gros, cu iz greu. Dezumanizare, nepăsare..
Dublă crimă cu premeditare…uciderea conştiinţei, a spiritului.
Te prinzi cu disperare de haina cernită, tragi cu ură viscerală, zgârii, lupţi…e viaţa ta, dreptul tău..
« Care drept? L-ai pierdut in nevolnica ta existenţă.. când ai sugrumat speranţa. »
Îi aude râsul lipsit de milă, răsună înfricoşător, ca un ecou. L-a înşfăcat de piept, l-a aruncat, zdrobindu-l de peretele colţuros.
« Ai pierdut pariul, ţi-ai vândut sufletul pentru câţiva arginţi, ageamiule… »
Răsuflarea îngheţată il cuprinde ca un bici.
« Sunt vinovat ! ai ţipat cu ultimele puteri. »
Vinovat…vinovat. Ecoul. S-a sfârşit. Chinurile te-au lăsat, te-au abandonat, au scurs din tine seva.
Prin ceaţa minţii, auzi zgomote, voci.
“Respiră slab. Resuscitează-l.”
O căldură plăcută mângâie faţa. Soarele..el trebuie să fie. Ai deschis pleoapele grele..întuneric. Evadare..
Primeşti şansa supravieţuirii..dar cu ce preţ.. Vei vedea lumea, numai, cu ochii sufletului.
Ai plătit dobândă mare la pariul cu moartea.
Camelia C
2012-februarie
-->
Comentarii
Mihaela, multumesc pentru lectura si fotografia interesanta.
Multumesc mult, Lenus.
Felicitări Camelia! am lecturat cu plăcere
Multumesc, Dan. Mintea te ridica, tot ea te coboara...depinde
Mintea de multe ori e diabolică , e o adevărată temniţă din care cu greu uneori reuşeşti să ieşi.
Citit cu drag, felicitări Camelia !