Trăgându-și pe ochi casânca de brumă și de nouri,
pare venită dintr-un codru ce s-a rătăcit.
Cu poalele rochiei din roiuri de frunzare decorate de vânt,
rotește fuioare translucide de ceață;
mă salută altfel decât în orice altă tăcută dimineață.
Nu ca să o descopăr, încă o dată,
o privesc mai cu luare-aminte;
simt că nu aș ști nimic sau aș ști totul despre ea.
Cu o voce de clopot ascunsă și gravă,
flașneta unui curcubeu îmi înfierbântă fruntea
aburind în haloul amalgamului de vise planetare;
cu toate astea, mă doare un gând:
mâinile mele dirijează vântul rostogolit;
în adăpostul amintirilor,
miroase a crizantemă
cu frunzele răstignite
în cimitirul crucilor de aramă.
Cu brațele de aur ale clipelor neuitate,
la fereastra reversibilă a mângâierii unui zvon interior,
cu surâsul transformat în mit,
mama scutură cu tandrețe așternutul;
gestul ei pune ordine în univers.
Dincolo de curcubeu,
crizantele se trezesc în toate lumile solare.
Îmi auie-n timpane nechezatul dorului –
senzații împietrite pe care, cu dalta vremii, le cioplesc.
Ce dimineață cu tulpini de crizanteme și de brumă afânată!
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 16 octombrie)
-->
Comentarii
Mulțumesc, AURELIA! Cu retur însutit de urări similare!