Din peripețiile Dănuței

[Giurgiu Silvia]

Rezemată de gardul scund al grădinii de flori, bucuria Dănuței întruchipată de bicicleta nou- nouță, adusă de tata cu o seară în urmă de la oraș, special pentru ea, strălucea cochetă în lumina suavă a soarelui, abia ivit printre crengile unduioase ale salcâmilor adormiți, așteptându-și cuminte stăpâna, care se tot ițea la fereastră, admirându- i vrăjită roșul scânteietor, ce contrasta elegant cu argintiul roților. Trecerea în anul întâi de liceu impunea o asemenea achiziție destul de greu de susținut financiar din partea familiei, dar bicicleta veche pe care o foloseau de ani buni toți membri acesteia își dăduse obștescul sfârșit în râpa din fața casei lor, care mușca tot mai lacomă din poienița, ce o separa de drumul satului, cu fiecare an care trecea, datorită șuvoaielor repezi, ce se formau în urma ploilor torențiale ale primăverilor. Ajunsese acolo ducând în spate pe teribilistul ei frate mai mare, care încercase o cascadorie mai hazardată, pentru a-și da pe spate admiratorii din gașca lui. El, din fericire ieșise singur din râpă, plin de răni și vânătăi, dar cu oasele întregi, însă bătrâna bicicletă rămase acolo pentru eternitate, uitată și neconsolată.Astfel devenise Dănuța pieton și trebuia să se scoale cu noaptea-n cap, pentru a parcurge pe jos cei zece kilometri până la liceu, fie ploaie, fie vânt sau arșiță, extenuată și nefericită. Calvarul dura de câteva săptămâni bune și se prelungea îngrijorător, datorită capacității ei de a răbda vitregiile sorții, de a nu se plânge de nimic și de a lupta vitejește cu nevoile vieții. Părinții, deja sufocați de sărăcie și de griji, începeau să se obișnuiască cu situația, ba chiar, părea că uitaseră de nevoia ei disperată de un mijloc de transport, pentru a merge la școală, în fiecare zi.Așa credea copila, tot mai rănită și mai revoltată de nepăsarea alor săi, dar strângea din dinți și mergea cu disperare ,, tot înainte”. Mai greu era cu ironiile răutăcioase ale fratelui, care deși vinovat de toate pătimirile ei, îi punea la grea încercare răbdarea.Dar, după vreo două săptămâni de ciudată absență, tata sosește acasă radios, o ia de mână și o duce în atelierul lui de lucru, unde a avut parte de surpriza vieții ei: o bicicletă nouă, roșie și elegantă. I-a sărit, pur și simplu de gât, așa cum nu o mai făcuse niciodată, cuibărindu-se la pieptul lui, murmurând cu lacrimi în ochi cuvinte de mulțumire.- Credeai că nu-mi pasă, așa-i? Am simțit în fiercare zi reproșul din privirea ta, care îmi ardea sufletul! Am muncit ca un nebun săptămânile astea, ca să-ți iau drumul din picioare, draga tatii! Tu nu te plângi niciodată, dar asta nu înseamnă că eu nu văd eforturile tale! Îți place?- Dacă îmi place? Doamne, tată, parcă e un... Ferrari!... O ador!Tata izbucni în râs, strângând-o duios și protector la pieptul lui, în care inima se topea de dragoste pentru ea. Surâsul îi rămase întipărit pe chipul senin și frumos, toată seara, luminând toată casa.A doua zi, Dănuța se pregăti de școală sărind într-un picior, cântând și învârtindu-se prin cameră în pași de vals, punându-și fundă roșie de mătase, în părul lung împletit. Zâmbi oglinzii, imaginându-și nemulțumirea directoarei, care nu admitea asemenea cochetării, în școala dumneaei. Ridică din umeri amuzată și se precipită în atelierul tatii, să-și ia în stăpânire comoara și porni chiuind de bucurie și plăcere în călătoria vieții ei. Pedala cu vântul în păr și cu inima cântând de fericire pe șoseaua recent pietruită, iar pietrele zburau șuierând în toate părțile, de sub roțile modestului bolid. Coborârea devenea tot mai abruptă și mai șerpuită, dar deși fata cunoștea drumul perfect, nu prevăzuse apariția peste noapte a unei grămezi de lemne, destul de răvășite, chiar în curbă. În plină viteză, izbi violent cu pedala un capăt de trunchi, care ajungea aproape, până în mijlocul drumului. Urmă un urlet de groază, un zbor prin aer și o plonjare cumplită cu fața în jos, care o târî câțiva metri umplându-i gura cu pietriș, împiedicând aerul să mai intre în plămâni, iar capul se izbi violent de un alt trunchi.Când reveni printre cei vii, capul îi vuia înfiorător, fulgere ascuțite îi despicau creierul cu dureri inimaginabile și auzea ca prin vis voci necunoscute, fără chip însă, deoarece orbise. Încercă să răspundă la avalanșa de întrebări, ce curgeau peste ea, fără sens, dar simțea pietrișul măcinându-i dinții și rănindu-i gingiile. Respira cu precauție și recunoștință, dar gâtul o ardea și el. Un fir de nisip ajunse în trahee, provocându-i o tuse periculoasă, deoarece risca să-i obtureze căile respiratorii cu alte corpuri străine, care îi umpleau încă gura.În timp ce se chinuia cumplit să respire, se simți ridicată ușor și sprijinită de un umăr protector, iar vocea caldă și tremurătoare a tatei îi murmura la ureche cuvinte de alinare și încurajare. Se abandonă îmbrățișării lui cu un suspin și deschise ochii, încercând să spargă bezna opacă ce-i înghițise vederea, fără succes, însă. Se mulțumi să asculte relatarea unui glas de bărbat a cărui voce o recunoscu aparținând unui vecin al familiei lor, care se părea că asistase la toată acea cascadorie nefericită și a cărui intervenție providențială îi salvase viața, după spusele lui. Ea nu își amintea absolut nimic, din scena accidentului.Astfel, află cu uimire, că bicicleta ei cea nouă, se frânsese în două, pur și simplu, că omul acela transformat în înger salvator o întorsese cu fața în sus și îi eliberase, cât de cât, căile respiratorii deschizându-i maxilarul încleștat cu forța și scoțând o parte din pietriș, cu ajutorul unui băț, de teamă să nu rămână fără degete, dacă le-ar fi folosit. Când un fir de aer pătrunsese în plămânii ei, o luase în brațe și strigase disperat la poarta casei în dreptul căreia se întâmplase tregedia, cerând ajutor. O pusese în pat și continuase să-i scoată pietrișul din gură, până când o simțise respirând normal. Când stăpânul casei se prezentă cu o lumânare și un chibrit, ca să-l aprindă la căpătâiul ei, așa cum era obiceiul, pentru cei ce urmau să treacă în lumea celor drepți, fu alungat de bravul salvator cu urlete și înjurături mânioase.Ceva mai calm, trimisese pe cineva să-i anunțe familia și astfel tata zbură cu motocicleta la căpătâiul ei, rugându-se să nu facă un infarct, tocmai când Dănuța lui avea nevoie de ajutor. Cu speranța absurdă, că dacă nu spune nimănui despre orbirea ei, aceasta va dispărea de la sine, copila se deplasă pe propriile picioare, sprijinită de tata, până la tractorul celui care o salvase, fiind singurul mod în care ar fi putut ajunge până la primul dispensar din zonă, de unde putea fi preluată de o salvare. Drumul a fost un supliciu pentru fată, care era zvârlită în toate părțile în tractorul prăfuit, care lua în plin toate gropile drumului, foarte accidentat la vremea aceea, încercând să ajungă mai repede la salvare, care o aștepta și care nu se hazarda niciodată în satele acelea cu drumuri de coșmar. Mai mult moartă decât vie, ajunse pe targa ce o transportă în ambulanță și se lăsă cu recunoștință pe mâna celor care îi dădeau în sfârșit, un ajutor corespunzător. Au zea huruitul liniștitor al motorului tatei, care urma salvarea ca o umbră, până ajunseră la spital, după o eternitate, în opinia Dănuței. Cei din ambulanță au descoperit orbirea ei și le auzi neliniștită șoaptele:- Crezi că mai scapă? Nu vorbește, e apatică și a pierdut și vederea, biata copilă!Doamne, în ce hal e!Fata întoarse capul în partea opusă, pentru a-și ascunde lacrimile, ce-i șiroiau pe obrajii însângerați.,,Oare, voi muri!” se întrebă ea, terorizată. Dar o umbră de lumină se ivi în bezna ce-i acoperise ochi, până atunci și încet-încet, izbuti să vadă persoanele și obiectele din jur, cu susul în jos, însă. I se păru atât de comic, încât pufni în râs, stârnind îngrijorarea însoțitorilor săi. Până la spital, imaginile se aliniară cuminți în creierul ei afectat de cumplita lovitură, dar odată cu lumina, durerile de cap se intensificară, provocându-i o nervozitate devastatoare. Răspunse urât și repezit la întrebările doctorului, care se ocupă de internare, se rezemă confuză de o perdea, pe care o confundase cu un perete și căzu pe spate în mijlocul cabinetului, ceea ce dezlănțui potopul. Insulta și înjura pe toată lumea, lovea cu pumnii și picioarele pe cei ce încercau să o imobilizeze, ba chiar trase un pumn în față tatălui ei, care încercă să intervină cu severitate. Scandalul încetă când reușiră să o sedeze. Tata plângea disperat, sigur că fetița lui cea dragă înnebunise din cauza cumplitului accident. Îl mai liniștiră explicațiile medicului neurolog, care îl asigură că acelea erau efecte normale, dar trecătoare.După o lună de spitalizare și terapii traumatizante, Dănuța reveni acasă, aproape complet restabilită, unde rămase în convalescență alte două luni. Anul acela, a fost scutită de calvarul drumurilor zilnice până la liceu. Părinții au încris-o la internat, la recomandarea medicului. Consecințele accidentului: fisură de craniu cu comoție cerebrală, hemoragii nazale, cefalee, amețeli și slăbirea vederii. Dar micuța luptătoare le ducea pe toate cu vitejie și nu se abătea de la drumul ei, care ducea mereu ,, tot înainte”.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]