îşi oboseşte ochii prin locuri neumblate.
Dincolo de umbre şi zvonuri rătăceşte lumina
din care-i dă culoare sensului dobândit
şi viul, nici el străin în moartea posibilă
rupe lanţuri de presimţire oarbă,
voinţa păstrează încă încredere.
Destinul ei nu se ştie.
Gândul e o mulţime a aceluiaşi om,
memorie cu respiraţia caldă ce naşte visare.
Copacii cu frunzele roşii.

Comentarii