Dorul se naşte-n pasul care-ndepărtează,
În nisipul umed ce,-n clepsidră, se-ntoarce,
În imaginea pe care gândul o decopertează,
În noaptea albă când, în arsură, se preface.
Dorul sporeşte odată cu paşii gândului călător
Pentru care depărtarea şi oboseala nu contează;
În trena singurătăţii, devine supravieţuitor
Atunci când pribegia căutărilor încetează.
Dorul nu dispare nici în liniştea din stele;
După ce ard dorinţele şi durerile-n focul lui,
Asemenea fitilului şi uleiului din candele,
Îi rămâne cenuşa în amintirea infinitului.
De dorul zilei, altruista noaptea nu cunoaşte tihna,
Apunându-şi stelele şi luna în dimineaţa timpurie,
Îngemănând lumina şi dorinţa de viaţă cu neodihna,
Şi făcând loc soarelui să ardă curat în jar de bucurie.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 19 august)
-->
Comentarii