Dorul este mărturia tăcută a unei adânci comunicări interioare,
Semnalul unor suave trăiri intense de durere şi de duioşie,
În traversarea anotimpurilor, o catedrală naltă de frustrare,
Prin amintirile acompaniatoare, o stare de inefabilă bucurie.
Aşa cum, pentru orice poem, prima literă reprezintă un input,
Pentru inimile care oftează, dorul este limba lor deontologică,
Pentru orice român, inexistenţa cuvântului dor e de neconceput,
În dor, poporul român trăieşte recunoscuta-i structură dialogică.
Cu plăcerea durerii, în căutări de negăsire, chemând vechi trăiri
Din mugurii ecoului pribeag, sperând să crească veşnicia tăinuită
Numai românul are pornirea spontană de-a retrăi despărţiri
Şi-a consuma ce mai are de trăit într-o nostalgie neîmplinită.
Păstrând trecutul ferecat într-o matriţă temporală de legitimitate
Printre clipe sângerânde cu legământ de nelinişti chinuitoare,
Cuvânt al inimii ce închide şi deschide orizontul în intimitate,
Dorul este mărturia tăcută a unei adânci comunicări interioare.
În dor, trăiesc taina şi valoarea eterne ale persoanelor iubite
Ca un zvon interior, sfidând timpul peste eterice distanţe,
Pâlpâind secvenţe melancolice şi imagini nostalgice reînnoite,
Reiterând căldura clipelor petrecute, în alte circumstanţe.
Dorul te fulgeră cu provocări sau cu promisiuni de poveste,
Te face să descoperi în tine o resursă de nebănuită bogăţie,
Să resimţi căldura leagănului vetrei părinteşti care este
Semnalul unor suave trăiri intense de durere şi de duioşie.
Dorul este acel anotimp lăuntric, irepetabil şi binecuvântat,
Cu care traversăm celelalte anotimpuri ca o pasăre călătoare,
Născut din dependenţa de tot ce-am trăit şi ne-a încântat
Ce,-n suflet, levitează stări nebănuite cu aripi survolatoare.
El pune între noi cerul cu orizonturi de întrebări nefireşti
Despre jurisdicţia celestă, din a cărei corectă secfestrare,
Ca o penitenţă, se naşte neputinţa condiţiei noastre pământeşti
În traversarea anotimpurilor, o catedrală naltă de frustrare.
Privind în oglinzi retrovizoare, adesea, îţi doreşti să reclădeşti,
Supunând o clipă timpul, într-un colţ de suflet, acolo, undeva,
Din retrăirea despărţirilor, pe care numai prin dor le stârneşti,
Atmosfera din paradisul copilăriei pe care ai trăit-o cândva.
Secretul mângâierii îţi poartă paşii spre viitor, prin prezent,
Adăugând clipe de lumină sufletească în tezaurul de reverie;
Pe umerii timpului, dorul te ajută să trăieşti în subconştient,
Prin amintirile acompaniatoare, o stare de inefabilă bucurie.
Dorul începe cu primul semn de slăbiciune, cu primul fior,
Când realizezi că cineva sau ceva, în sufletul tău, s-a statornicit
Ca un tainic legământ, lucru pe care nu l-ai mai simţit anterior
Şi, deodată, ţi se pare că eşti mai puternic, mai important, mai fericit.
Cum, de cele mai multe ori, începutul este cauza devenirilor,
Înstrăinarea, depărtarea sau sfârşitul pot fi pentru dor alt început,
Aşa cum mama este dintotdauna începutul tuturor începuturilor,
Aşa cum, pentru orice poem, prima literă reprezintă un input.
Semn al unui suflet viu şi al unei puteri de resemnare mentale,
Dorul este oţelitul scut care nu lasă să intre sau să iasă emoţii,
Pe care le sechestrează în atmosfera glacială a singurătăţii sale
Care, inevitabil, va rugini de lacrimile sufletului plângând rostul sorţii.
Comoară fără cheie a sufletelor pure, în care speranţa oferă alinare,
Intangibilă sufletelor concentrate pe latura exclusiv ontologică,
Cu virtute sau cu egocentrism, indiferent de modul de asimilare,
Pentru inimile care oftează, dorul este limba lor deontologică.
Asemenea umbrei, necondiţionat, dorul te urmează supus
Ca un câine credincios trăind alături de tine aşteptarea,
Ca un sigiliu de încifrare până în golul existenţei interpus
Până când steaua-ţi se coboară încet luminându-ţi înălţarea.
Omul occidental nu are un cuvânt similar cu asemenea renume
Pentru trăirea depărtării prin refacerea comuniunii de început.
Spiritual, duios şi lucid, cuvânt hărăzit odată cu venirea pe lume,
Pentru orice român, inexistenţa cuvântului dor e de neconceput.
Pentru a deretica periodic prin interiorul singurătăţii sale nemiloase,
Românul nu poate exista şi nici nu poate ieşi din dialogul suspinelor,
Fără a adresa cuvinte fiinţelor dragi şi a căuta răspunsuri frumoase,
Trăind durerea realizării lui în lumea ideală şi inaccesibilă a umbrelor.
Cu nevoia înnăscută de a face sinelui corelaţii spirituale superioare,
Puternic ancorată în carnea sa printr-o ancestrală moştenire liturgică,
Alfabetizat în privinţa nevoilor sufleteşti ale lumii sale interioare,
În dor, poporul român trăieşte recunoscuta-i structură dialogică.
În dor, poporul român trăieşte recunoscuta-i structură dialogică.
Pentru orice român, inexistenţa cuvântului dor e de neconceput,
Pentru inimile care oftează, dorul este limba lor deontologică,
Aşa cum, pentru orice poem, prima literă reprezintă un input.
Prin amintirile acompaniatoare, o stare de inefabilă bucurie,
În traversarea anotimpurilor, o catedrală naltă de frustrare,
Semnalul unor suave trăiri intense de durere şi de duioşie,
Dorul este mărturia tăcută a unei adânci comunicări interioare.
(Şesuri, Bacău, 2O17, 14 ianuarie)
-->
Comentarii