Înainte de Unirea de la 1859, satul Verşeni (baştina mamei lui Mihail Sadoveanu) era una dintre numeroasele moşii ale domnitorului Mihai Sturza, iar satul vecin, Miteşti, era veche aşezare răzăşească. Pe vremea aceea, biserica la care se închinau locuitorii ambelor sate se afla pe pământul răzeşilor, unde îşi avea gospodăria şi preotul lăcaşului de închinăciune. Şi preotul, şi vechilul boieresc aveau câte o fată mare, amândouă bune creştine, nelipsite de la Sfintele Liturghii. La biserică însă era numai un loc de onoare în strană, loc pe care şi-l însuşise fata popii, în baza celor două argumente de netăgăduit: preotul era tată-său, iar biserica nu era pe pământul boierului ci pe al răzeşilor, unde autoritatea vechilului nu avea temei.
Fata vechilului râvnea şi ea la locul de cinste, căci starea ei socială o îndreptăţea. Vechilul împărtăşea ţâfna şi ambiţia fiicei sale, dar fără spor. Şi uite aşa prinse colţ sămânţa discordiei. Popa era greu de răspopit, iar de mutat din sat, şi mai greu. Mai uşoară însă îi păru vechilului încercarea de a unelti la mutarea hotarului, astfel încât biserica să ajungă pe moşia boierească din Verşeni. Că doar hotarul era foarte aproape de biserică.
Neizbutind să facă aceasta singur, vechilul ceru ajutor Domnitorului, stăpânul moşiei, care încercă şi el în zadar vigilenţa proprietarilor de ocini din Miteşti. Aceştia îşi păstrau cu sfinţenie vechile hrisoave de împroprietărire, pecetluite cu sigiliul domnesc al bătrânului Ştefan. Dar te pui cu Vodă Mihalache?! Acesta, neputând ajunge la vreo înţelegere cu răzeşii, a ticluit un vicleşug, căruia ţăranii miteşteni nu i-au putut găsi ac de cojoc.
Într-o zi, Mihail Sturza, domnul Ţării, a trimis la Verşeni episcopi şi preoţi, pasămite pentru o procesiune de întărire a hotarului, şters de vremuri, dintre cele două sate. Cu alai mare şi cu sfintele icoane în frunte, arhiereii şi preoţii au sfinţit hotarul brăzdat cu plugul tras de doisprezece boi şi au invocat blestem arhieresc peste cei care nu-l vor recunoaşte. Bineînţeles că boii au fost mânaţi să tragă brazda de hotărnicire puţin altundeva faţă de locul unde au fost troienii cei vechi. Biserica era acum, în sfârşit, pe moşia domnească. Căci unde se mai auzise ca vreun răzeş creştin, fie ei şi din Miteştii cei din coasta Războienilor, să îndrăznească a se răzvrăti asupra celor consfinţite prin invocarea Proniei Cereşti?!
Şi uite aşa, prearâvnita strană a bisericii celor două obşti vecine avea de-acum o posesoare nouă – fata vechilului din Verşeni.
(Prelucrare după însemnările învăţătorului Gheorghe Cojocaru din Verşeni.)
Foto: "Două fete", pictură de Şt. Luchian
-->
Comentarii
Citit cu drag,
Întorc vizita, că aşa este politicos, în braţe cu un mulţumesc frumos!