Se zăreşte printre pleoapele picate
în somnul străbătut de poteci, drumul.
Am cules bagaje împrăştiate pe câmpi verzi
de patimi roşii, zăvorâte-n cufere şi erau doar pietre.
Şalele, spatele şi toate gândurile mă dor. Acum şed.
Şed să-mi oblojesc colţul neatins de cuvinte. Îl leg
la ochi să nu vadă despachetarea de solzii vremii.
Mă odihnesc apoi. Se spune că după patru,
nu contează că e urmat de zeci, sute, mii,
începe viaţa. Devii mare.
Mai am un an să mă odihnesc.
Îmi strâng puterile şi pietrele
din bagaje, le pun una peste alta,
le-nalţ la cer şi mă ridic pe ele.
Sufletul îmi va fi zborul. Nemurire de clipe.
09.11.2014, ora 18, 20’
-->
Comentarii