DUBLĂ CRIMĂ CU PREMEDITARE
( povestire pe baza unor fapte reale)
Când Marin intră pe poarta pușcăriei și văzu ce-l așteaptă, oftă de câteva ori și puse capul în jos de rușinea celor câtorva vizitatori de la vorbitor. Cei doi însoțitori îl prezentară la conducere și-l duseră într-o celulă cu alți clienți.
Privi cu tristețe camera și pe noii locatari și se așeză pe marginea patului.
-Ce-i, meștere, cu tine?- îl luă în primire un vecin de pat care sta culcat șI privea prin deschizătura geamului afară.
-E rău!-zise Marin, îngândurat.
-...ți-ai tăiat muierea,mă?- îl luă la întrebări un țigan care se apropie de el.
-Nu!- răspunse Marin, obosit de-atâta drum cu duba poliției prin toate hârtoapele.
-Atunci ce-ai făcut, mă?- se resti la el țiganul.
-Nimic, stai să vezi, lăsați-mă să-mi revin, sunt obosit rău, n-am dormit de două nopți! Și n-am pus nimic pe limbă de-acum două zile…
-Iote-te, bă, nenicule, tu crezi că aici ai venit la restaorant?- îl luă la rost tuciuriul. Avea nasul tăiat în două și toți ceilalți îi ziceau Bondoace.
-Lasă-l, Bondoace, tu nu vezi că e un copil!
-Câți ani ai, mă?- îl luă la rost un hoț din Brăila cu o mutră de clovn.
-În ianuarie pe 15, împlinesc două zeci!
-Crud, vericu!
-Nu te speria, tăticule, că și aici sunt tot oameni ca dincolo!- căută să-l mângâie cu o vorbă bună un bătrân, căruia toți îI ziceau pensionarul.
-Și cât ți-au dat, bă?- insistă Bondoace.
-Douăzecu și cinci pe muchie!
-Deci e crimă, nenicule!
-Dublă crimă cu premeditare…- îngână Marin încet, repetând sentința de la tribunal. Și asta dintr-o simplă prostie a mea…
Când auziră sentința, se strânseră toți pe lângă el și tăcură. Bondoace aprinse un muc de țigară și trecu în fața lui:
-Nu pune nimeni întrebările! Eu le pun…Cu noi să fii sincer, nenicule, c-ai bulit-o, ai înțeles? Și dă-i drumu ce și cum, că noi avem un scriitor care-ți pune toată povestea pe note și-o publică…Nea Nistore, dă-te-aproape și înregistrează-l…să vezi ce poveste-ți iese…
-Încât e azi?- întrebă Marin, uitând șirul zilelor de interogatorii.
-În zece!
-Zece octombrie!- repetă altul din spate.
Marin oftă și începu să plângă, își aduse aminte că lăsase acasă un bujor de nevastă și-o copilă de numai câteva luni în brațe la maică-sa. Apoi începu:
-Era prin februarie pe la sfârșit, pe șapte, pare-mi-se, mai sigur în noaptea dintre șapte și opt, căci venise pe seară o furtună mare după care a nins trei zile la rând…Erau niște nori alburii pe cer, învolburați care prevesteau ploaie și furtună…Eu eram la Canton, la tata. Vreau să vă spun că tata este pădurar la pădurea Academiei…Marine, zice el…
-Care el?- sări unul dintre pușcăriași, atras de frumoasa poveste.
-Tatăl meu…<Marine, zice, vezi că eu mă duc la Ocol cu situațiile, ai grijă de animale că mă-ta e bolnavă în pat, bagă-le și tu la obor și dă-le să mănânce și să nu mai pleci nicăieri astăseară că iar dă lupii iama prin oborul de oi…> Domnule, zice Marin, cam încruntat, eu nu l-am ascultat pe tata, potolesc animalele și plec prin pădure la vânat de căprioare…Era lipsă de carne și carnea de căprioară se căuta…Aveam vorbă cu un învățător pensionar să-i duc o pulpă, două…Îmi făcusem o armă artizanală și luam cartușe de la tata, i le furam din port-hart și trăgeam după țapi și căprioare…! Și-am plecat în pădure…Am pândit la Fântâna hoților ce-am pândit și mi-a ieșit un țap…ăsta bun, zic, îl duc învățătorului și fac rost de parale…Mai aveam să iau de la el ceva bănuți din urmă și mă tot ducea cu gălăgia, că azi, că mâine… Voiam să-i cumpăr soției ceva aur și un medalion de la Zuvelcă, care făcea Turcia, iar fetei, că am o fetiță de trei luni, să-i iau un lănțic de aur…
-Să-ți trăiască!-zise Pensionarul, trântit pe buza patului.
-Mersi!- răspunse Marin .
-Și pe nevastă cum o cheamă?
-Pe nevastă-mea? Lenuța, Ileana…
-Și pe fată?
-Pe fată? De ea mi se rupe inima, începu el să plângă, am lăsat-o în brațe la maică-sa, se uita după mine…
-Lasă-l, măi, nea Bondoace, hai, nu te mai smiorcăi și dă-i înainte…
-Și am zis eu, tot e timpul ăsta posomorât, pe șosea nu era nici țipenie de om, împușc țapul, îl bag în sac și mă duc cu el la învățător…la domnu’ Petre, că așa îl chema… <Dom’ Petre, dom’ Petre!?> Și nu răspunde nimeni. Las sacul jos la poartă și mă duc să mă uit pe fereastră, dom’ Petre mânca cu doamna Maria, nevasta lui, mâncau pește cu mămăligă; el era în pijama pe scaun și doamna pe pat, parc-o văd cu ochelarii la ochi cum alegea oasele…Niște javre de câini mă simt și se reped la mine, eu fug la poartă cu ei târâș și iese și dom’ Petre.
-Tu ești, Marine, zice, tu ești, mă?- și-mi băgă o lanternă în ochii mei să vadă cine este.
-Eu, dom’ Petre, v-am adus marfa, zic, și încerc să ridic sacul cu marfa.
-Bă, zice el, e-n regulă!
-Dom’ Petre, nu vă mai dau pe datorie! Știți că mai aveți să-mi mai plătiți o tranșă! Îi mai adusesem acum o lună încă o căprioară, le explică el pușcăriașilor…Și el nici una, nici două:
<Ia ascultă, bă, mă amenință, înfuriat, ție nu ți-e rușine să mă iei așa? Ai venit, ai băut în casa mea, ți-am dat acasă vedre de rachiu și-acu tu faci pe-al dracului?> <Dom’ Petre, nu m-am făcut al dracului, dar îmi trebuie și mie paralele…și-apoi, rachiul dumitale numai rachiu nu era, fusese preparat cu mitilic de la negru de fum de la combinat…ca să păcălești proștii cu el…> Și el nici una, nici două: jap! o palmă peste fața mea…Și mă și înjură: <…tu-ți mama ta de pungaș, tu nu păcălești, mă, statul cu căprioarele? Las’ pe mine, dacă e așa, că te dau eu pe mâna miliției… să-ți vină de hac!> Și se repede și-mi ia sacul cu marfa de jos. Eu atunci, parcă mi-a luat cineva mințile, mă uit în toate părțile și era un întuneric beznă, bătea crivățul și se ridicau niște nori alburii pe cer, zăpada se așezase cam de un sfert de metru, luasem cu mine o rangă de fier de acasă să mă păzesc de câini și nici una, nicidouă, îi croiesc o lovitură drept în moalele capului…Eu n-am dat să-l omor, sau nu mi-am dat seama…A căzut la pământ bolborosind ceva, îi curgea sângele și pe gură și pe nas…Și el de acolo striga, zbiera, nu tăcea deloc…Înfuriat că mă aude nevastă-sa, l-am tras în grădină într-o covergă cu cărbuni de foc, i-am băgat o cârpă-n gură și l-am învelit cu niște polietilenă…Când am plecat de lângă el, încă mai mișca…Am luat sacul cu marfa și am vrut să plec, dar ce să vezi? O aud pe nevastă-sa care ieșise afară din casă și striga: < Petricăăă, Petricăăă!?> Și apoi, pac!- aprinde becul din fața casei și mă vede. Furioasă, bănuind ceva, mă întreabă: <Ce e, Marine ,cu tine? Petrică unde e?>- zice ea speriată și eu poc! în becul de la casă care lumina toată curtea…Maria vine prin întuneric, mă ia de piept, și mă zguduie: < Mă, tu n-auzi? Unde e Petrică?> Parcă bănuia ceva…Și de odată mi s-au împăiejenit ochii și atât am mai zis: <Asta mă duce la miliție…> Și n-am mai judecat și-am ridicat ranga și-am croit-o și pe ea în moalele capului, după care atât am mai auzit din gura ei: <Cri-mi-na-lu-le…> Așa s-a stins, cu această vorbă pe buze! <Eu, criminal, ai? Eu criminal?>- și i-am mai dat vreo două-trei răngi în cap și-am lăsat-o lată în zăpadă.
Când m-am trezit se făcuse o tăcere de mormânt, era miezul nopții, numai vântul sufla cu putere și din cer venea un spic de zăpadă rece…S-așezase un pui de iarnă așa cum vine ea pe la noi cu toane…Ce-am zis eu, dacă tot am făcut-o, am făcut-o!. Toți știau că sunt niște zgârciți și strâng ca hârciogii…Mă duc în casa nouă și-i sparg ușa, îi dau zăbrelele la o parte, aprind luminile, acum nu-mi mai era frică de nimic…O făcusem, o făcusem…Iau fiecare cameră la rând și-o scotocesc…Petre al lui Ion Popa, adică taică-său, se dusese vestea că are aur, fusese angrosist în gară și tot ce câștigase băgase în bani și aur…Când mă gândeam eu așa, îmi vine ideea să dau un tablou jos din perete și ce credeți că era?
-Ce era? Săriră toți cu întrebarea.
-O firidă, domnule, cu o ușă săpată în zid…Și ce credeți că găsesc? Cam un ghilogram de bijuterii din aur și argint, lănțicuri, briliante de ametist și safire, inele cu pietre strălucitoare, medalioane, ceasuri de aur, tabacheri de argint, o bisericuță-chinov din aur…Toate astea mi-au luat mințile…Dacă nu mă prinde, mi-am zis, om mă fac! Și m-am văzut bogat; îmi iau fata și nevasta și plec în lume și-mi cumpăr casă și trăiesc ca boierul o viață întreagă…
În fine, le strâng pe toate, le pun într-un patic, luat din șifonier, și ies afară din casă. Odată parcă m-am răcorit, am stat câteva clipe să mă desmeticesc, mi-am șters sudoarea de pe frunte cu colțul baticului și-am ieșit la poartă. Viscolul se întețise, venea spic de zăpadă rece și se așternuse aproape de o jumătate de metru…
-Și sacul cu căpriorul?- rămase întrebarea Pensionarului spânzurată în aerul mucegăit al celulei.
-Lasă-l, Pensionarule, să spună el!- i-o reteză Bondoace.
-Sacul cu țapul îl făcuse câinii praf! Se strânseseră pe le câțiva câini și trăgeau din el…Mai rămăseseră doar niște trențe…
-Și de la poartă încotro ai luat-o, nene?
-De la poartă? Stai să vezi… Unde s-o iau? Spre casă la nevastă-mea! Aia nu știa nimic, dormea dusă în pat…Pusei ochii pe ceas, era ora trei, fetița dormea ghemuită în pătuțul ei, mânca-o-aș de îngeraș scump…Strig la nevastă-mea: <Fă, Ileano, ia scoal’ !> <Ce e, mă, cu tine la ora asta? De unde vii tu acum?- mă ia ea la rost și se ridică din așternut, frecându-se la ochi, ce-ai pe tine, că ești bleau de sânge?> Când mă uit în oglindă, așa era…<Stai că-ți explic, i-am zis, stai să mă duc să mă spăl…> Și m-am urcat în fânar, m-am schimbat de haine, am luat pe mine cămașă nouă, pantaloni, un flanel, și m-am întors…Când am revăzut-o pe Ileana, mi-a venit să plâng, era cea mai frumoasă femeie de pe pământ… Îmbrăcată într-un combinizon de nailon i se vedea gâtul alb ca marmora și pulpele bălane ca laptele…O iau de mână și o trag în fața oglinzii și desfac legătura cu bijuterii și încep să i le agăț de gât, de mâini, șiruri întregi de mărgele, lănțicuri cu medalioane, cercei, icușari bătuți cu pietre de ametist, salbe de mahmudele, ca pe timpuri, brățări groase din aur masiv, aur curat care strălucea în lumina becului pe pieptul femeii…Și ea tăcea și mă privea, întrebându-mă: <Marine, Marine, ce e cu tine? Ce-ai făcut tu, ai spart vreo casă?> Și eu am luat-o în brațe, fără să-i răspund și-am început s-o sărut, mi-a venit o poftă nebună de ea și m-am culcat cu ea și-am iubit-o așa ca pentru ultima dată… Prevesteam că va fi pentru ultima dată…După care m-am trezit din această beție și mi-am dat seama ce-am făcut…Pe urmă, frații mei, m-am sculat din pat, am tras pantalonii pe mine, m-am îmbrăcat bine, am luat bani de buzunar, ranga din tindă, am privit ceasul, se făcuse aproape cinci… Am plecat pe șosea spre gară, am aruncat ranga în fântâna lui Dinu, să nu se găsească urme, mă feream să nu mă vadă nimeni și chiar nu m-a văzut…
-Și ei nu i-ai spus nimic?- întreabă curios țigănușul.
-Ba i-am spus…<Ia-le și îngroapă-le! Îți ajung să trăiești fericită tu și fata toată viața! Că eu…nu se știe…și să nu spui la nimeni că ne-am întâlnit în noaptea asta!> Așa ne-am despărțit…Și am ajuns la gară la Miroși, am luat trenul spre Slatina să-mi piardă urma, apoi m-am întors cu trenul de București și m-am cazat la niște prieteni…Am stat acolo o săptămână, lor nu le spusesem nimic…<Vreau să-mi caut un servici, ceva…> Plecam dimineața și veneam sera să dorm…
-Și cum te-au mirosit curcanii?
-Pe urmă am aflat eu cum…Stăteam seara în casă la prietenii mei și priveam la televizor. Într-una din seri mă pomenesc cu un echipaj de miliție la poartă la ei. <Bună seara!> <Bună seara! Suntem de la miliție…Aveți cumva, întreabă curcanii, pe unul Marin Petrea Petrișor la dumneavoastră în gazdă?> <Da, avem!>- răspunde soția prietenului. <Unde este?> <În casă> <Putem să stăm puțin cu el de vorbă?> <Cum să nu!>-auzeam eu toată convorbirea de la fereastră. Au intrat și nici una, nici două: <Avem mandat de arestare!> Mi-am dat seama că am fost tornat de cineva, prea au venit la sigur…<Știu, zic, nu-mi puneți cătușele că merg fără să mă opun…> M-am uitat la gazdele mele cum au rămas tablou…Și m-au arestat. Și apoi au început anchetele…Cu martorii… Cu judecata…A durat până acum în toamnă când m-au condamnat!
-Și cât ți-au dat?
-Parcă v-am spus…Condamnare pe viață…
-Ciudată poveste!- răsuflă Bondoace.
-Nu trebuie decât o clipă de nebunie ca să ajungi de la nevinovăție la vinovăție…
-Și totuși, cum te-au mirosit?- întrebă Bondoace cu capul rezemat de pernă. Lucrasei destul de acoperit!
-O fată care lucra la tata la Canton știa de mine că vânez căprioare…Au găsit petece de sac mânjite de sânge la poartă la învățător…Și mama a recunoscut sacul…Ea era bolnavă în pat. Când i-au adus milițienii sacul să-l recunoască, a crezut că s-a întâmplat ceva cu tata prin pădure…<Ăsta e sacul vostru?>- au întrebat-o milițienii. <Da, al nostru, îl cunosc pentru că l-am cârpit eu, astea-s petece puse de mine…> Toată povestea s-a descoperit după trei zile, adică după ce a stat viscolul. Celor doi învățători le aducea o femeie lapte la două zile. Venise cu laptele și nu văzuse pârtie. Strigase de câteva ori, intrase în curte și găsise ușa de la casa mică la perete. Și atunci femeia a strigat un vecin: <Măi, cutare, zice ea, n-ai văzut pe dom’vățător, că e ușa deschisă la casa mică și ei nicăieri?> <Nu i-am văzut, țață, cine a mai stat pe viscolul ăsta să se mai uite de ei!> <Mă, zice femeia, nu e lucru curat cu ei…Ia vino și tu să vedem ce și cum…> S-a dus și vecinul și au început să-i caute. Caută-i prin șopron, pe la magazia de lemne, prin casa mică și nimic! Când să iasă la poartă le-a venit ideea să caute și într-o covergă în care țineau cărbunii… Și acolo îl găsesc pe dom’ Petre așa cum îl lăsasem eu, cu fața în sus și învelit cu o polietilenă…Imediat s-a dus vestea în sat că învățătorul a fost găsit mort…Prin sat a început să circule o poveste. Că l-ar fi omorât nevasta care era mai tânără ca el cu vreo douăzeci de ani și-ar fi fugit la ai ei în Transilvania…N-o găseau pe ea…Peste vreo săptămână, când s-a mai topit din zăpadă, au văzut o mână ieșită din zăpadă. Când s-au apropiat de ea, era doamna cu ochii scoși și cu întreaga fața mâncată de coțofene…După aceea a venit poliția și a început ancheta…Mai întâi o brigadă de la criminalistică…A luat toți oamenii din sat la rând…S-au dus la școală și s-au interesat și de mine…Mi-au făcut un așa-zis profil psihologic: că de mic eram un copil cu sânge rece, că omoram și schingiuiam animalele, păsări, iepuri, pisici…Cercul s-a restrâns atunci când au descoperit că a fost spartă și casa mare…<Tâlhărie, domnule…> Și-au venit la mine la București…Apoi a urmat reconstituirea; le-am spus tot, de la cap până la sfârșit…Nu găseau ranga…Le-am spus că am aruncat-o în fântâna lui dom’ Dinu. Au venit cu o mașină de la pompieri, au golit fântâna de apă și au găsit și ranga, adică obiectul crimei…Cel mai rău m-am simțit când s-a judecat procesul. S-a strâns lumea încă de dimineață la Căminul cultural. Când m-au adus în lanțuri, a căzut cerul pe mine…
-Și le-ai spus tot, tot, tot?
-Tot în afară de bijuterii…Și nici Ileana n-a suflat o vorbă de ele…
-Atunci ai pricopsit-o pe viață, nene! Crezi că o să te mai aștepte?
Lui Marin, ocnașul, începu să-i curgă lacrimile peste obraji, tăcu, nu răspunse la această întrebare și nici ceilalți nu mai insistară.
-Gata, flăcăi, la culcare!- îi zburătăci Pensionarul cu vocea lui răgușită și toți se împrăștiară pe tăcute ca potârnichiile la paturile lor.
Marin rămase singur în noapte, privind peste gratii luna care se ridica maiestoasă pe cerul senin. Toaman își intrase în drepturi, bătea vântul, zburătăcind frunzele uscate din niște plopi înalți care sunau trist. Marin adormi cu gândul la ghemotocul lui de fată pe care-l lăsase înfășat în pat. Visă un vis. Trecuseră peste treizeci de ani, venise acasă, găsise fata mare, măritată la casa ei, nevasta era moartă, trăsese la ea la cimitir și o întrebase unde a pus bijuteriile. Răspunsul venise din groapă: <I le-am dat fetei…>
Trecură anii. Tot toamnă, tot vânt, tot frunze ruginite care zburau bezmetice pe drumul care intra în sat de la gară. Un om necunoscut cu o legăturică în mână întra în sat cam abătut, pășea încet, cu capul în jos, privind în pământ. Câteva femei care-l văzuseră se strânseră și începură să vorbească:
-Făăă, parc-ar fi băiatul lui Petre!
El se opri în loc și le dădu binețe.
-Ești băiatul lui Petre, maică?
-Da, eu sunt, m-am eliberat, mi-am ispășit pedeapsa! Dar mi-e frică să mă duc acasă. Spuneți-mi și mie dacă mai e Ileana și cu fata acasă…
-Maică, maică, păi nu știi?
-Ce să știu?
-Nevasta dumitale s-a măritat demult, ține unul din Doage, iar fata a terminat liceul și-a plecat în Elveția la niște neamuri ale mă-sii!
Marin nu mai zise nimic. Oftă și plecă mai departe. Pe drum se întreba ce mai caută el în sat, de ce mai vine aici. Se întoarse din drum spre gară cu lacrimile în ochi și plecă în lumea mare, fără să se mai audă de el…
-->
Comentarii