după ce…
după ce-am umblat pe pământ flămând ca un câine,
după ce am pierdut prima iubire într-un parc solitar,
după ce am pierdut tinereţea umblând după himere,
după ce n-am cunoscut niciodată ce e fericirea,
după ce, lunateco, m-ai lăsat să rătăcesc prin pustiu
şi tu ai fugit în braţele lui eros crezând că acolo
îţi găseşti fericirea, în acel templu ciudat al misterelor,
după ce mi-am căutat viaţa prin frunzele albastre
ale unei păduri prin care m-am rătăcit ca un proscris,
după ce, vagabont, mi-am purtat inima prin toate
târgurile de provincie, căutând s-o vând,
după ce, doamne, m-ai lăsat într-o junglă cu lei,
crezând că mă pierzi într-o luptă absurdă,
m-am întors obosit acasă şi n-am găsit pe nimeni ,
pe fereastră mi se ofilise floarea de muşcată
şi la streaşina casei heruvimii mi-atârnau morţi
şi uscaţi în bătaia vântului, cu aripile smulse, şi cu ochii
scoşi, zeul murise şi el pe corlată, părăsit în beznă,
mama şi tata încă mai zâmbeau cu umbrele lor
pe pereţii afumaţi de timp, plini de păiejeni;
m-am aşezat pe prispă şi-am ascultat cum trece
timpul pe lângă mine în valuri, dărâmând catedrale
şi lumi în care credeam, îmi veneau gânduri şi imagini
călătoare, priveam cum luna se dizolvă în mine,
ca o acuarelă galbenă pusă într-o apă tulbure,
vărsată în sângele meu roşu care circula prin artere,
apoi a venit geo dumitrescu şi m-a mângâiat,
mi-a spus că amintirile sunt o hoardă barbară
din pacea timpului care ne face să ne retragem
în noi ca nişte arici sub ţepile timpului.
luni, 14 martie 2016
-->
Comentarii