... e rata sufletului tau
Cu clipe mari în aşezare
Când poate mai puteai zidi coloane
Sau poate neputinţa de a fi
Frumoşii zgomotoşi ce au stârnit cascade
Sau marea adunare a frunzelor stivite
De Lună plină
Spre care mai puteai să-noţi
De-atunci tot poposeşti la poarta lumii
Şi nu cutezi să baţi
Şi nu cutezi să strigi
Şi nu te-nduri să pleci
Ori trunpul tău ce scade sub tropotul de urme
Care cresc şi cresc
Şi cresc
Şi dau în undă
În ce-ai mai fost si când
Erai se pare un zvon de gânduri calde
În ochii lumii-ncercănaţi
Mărite om – sublimă stare
La rata sufletului tău
De-atâtea veacuri înhămat...

Comentarii
Frumoase versuri!