mustind în coaja timpului
lumina izvorâtă din începutul lumii
se proiectează pe umbrele corpurilor
vii sau nu
cerne ploi de temeri
peste cumpăna dintre ieri şi mâine
rupe lanţurile tăcerii
ferindu-le de arşiţa neputinţei
a deznădejdii
de sub geana cerului
lacrima destinului coboară
în prăpastia închipuită
fărâmiţând secundele
zidind apoi scări cu lumină
până la grotele arhipline de gânduri
la temelia zidului speranţei
opresc limbile ceasornicului
prefac timpul captiv în raiul aşteptărilor
unde păstrez amintirile
în colbul minţii
ecouri şi umbre înşirate în cuvinte
iau forma zbuciumului surd
încorsetat de zbaterile
din păienjenişul simţirilor
..rescriu povestea mea...
-->
Comentarii
multumesc Lenus...multumesc Rodica...
un poem de nota zece plus. Un poem asupra caruia m-as opri si as renunta sa mai plec. Complet, mirific... Doamna Mria, v/ati intors la esenta si ati inaltat toate valorile in versuri de o reala stralucire. Felicitari!
Frumoase versuri!