EMINESCU
în ianuarie
noi îl naştem mereu,
pe EMINESCU,
el e pruncul nostru
care ne-a eternizat…
Eminescu e lacrima
neputinţei noastre,
e durerea ancestrală
a unui popor robit,
e tot ce-a avut mai nobil în el:
doina şi dorul,
doina Carpaţilor
cântată de ciobanii
ce-şi plimbau mioarele
de la iernatic la văratic
într-o transhumanţă
continuă
pe meleaguri blagiene,
adică vale –deal şi deal-vale,
e dorul, acel sentiment
unic al unui popor
care a avut vocaţia de a privi
mereu spre infinit.
Eminescu s-a războit
cu neputinţa noastră,
cu relele ce cuprinseseră ţara,
el a fost magul cristic al cifrei 33
care s-a sacrificat
pe altarul unui popor în suferinţă,
a fost Orfeul
dragostei neîmplinite
care şi-a cântat iubita
în litanii safice ca o pasăre-liră,
e mitul înrădăcinat adânc
în conştiinţa noastră,
românul absolut,
poetul blestemat,
făuritorul de limbă
curat românească;
din cuvânt el a făcut
cântec şi spadă
şi a trezit domnitorii noştri
din mormânt
dându-le o nouă viaţă,
pe Ştefan, măria-sa,
sărutându-i
mormântul la Putna,
pe Muşatini, pe Dragoş,
descălecătorul,
a cântat Dacia lui sfântă
cu Decebal şi Brigbelu;
miracolul eminescian
va urmări poporul român
cât timp va exista pe pământ…
marţi, 8 decembrie 2015

Comentarii