31. (eseu, cybersonet)
~ ciclul cărindar de argint ~
Epilog la un cărindar de argint
Așa, printr-o alchimie lentă a zilelor, se sfârșește un an și începe altul. Calendarul de argint și-a desfășurat toate filele, de la prima ninsoare până la epilogul luminii. Nu e doar o succesiune de sonete, ci o hartă a unui teritoriu interior pe care l-am străbătut pas cu pas, fulg cu fulg, ger cu ger, tăcere cu tăcere. Rămâne în urmă o senzație de călătorie împlinită, de ciclu închis, dar și de ușoară melancolie — acea melancolie care apare atunci când o frumusețe sfârșită îți lasă în suflet o amprentă atât de adâncă, încât dorul de ea devine o parte a ta.
Iarna nu mai este doar un anotimp; a devenit un statut al sufletului, un limbaj prin care am învățat să ne citim propriile adâncuri. A fost o limba secretă pe care norii au vorbit-o în fulgi, vântul în șuierături, gheața în crăpături, iar noi, încetișor, am învățat să o traducem în sentimente, în amintiri, în înțelegeri. Am descoperit că iarna nu e doar o perioadă a anului, ci o postură față de lume: una de reculegere, de refuz al superficialității, de întoarcere spre esențial.
Am început cu „Prologul Zăpezii”, cu inocența aceea fragilă și plină de promisiuni. Primul fulg a fost ca primul cuvânt al unei povești pe care nu știam unde ne va duce. Fiecare fulg a fost o carte deschisă, un vis neted pe care l-am pășit cu grijă, temându-ne să nu-l stricăm, dar și dorindu-ne să lăsăm și noi o urmă. Acea primă ninsoare a fost o curățire — nu doar a pământului, ci și a minții. A acoperit tot ce era vechi, obosit, murdar de trecut, și a oferit posibilitatea de a începe din nou, de a scrie altceva peste stratul alb. În acea fragilitate a primilor fulgi a fost o forță imensă: forța reînceperii.
Apoi am intrat în „Taina Cenușii” a burniței, ceața care a învăluit totul într-un văl de mister. Acolo am învățat că frumosul poate fi și obscur, că adevărata claritate vine uneori ascunsă sub un văl. Lumea a devenit un labirint de umbre, iar noi, drumeți în ea, am descoperit că orientarea nu mai vine din ochi, ci din simțuri mai adânci: din auz, din intuție, din memoria corpului. Burnița ne-a predat lecția călăuzirii interioare — că drumul cel mai sigur, când nu vezi nimic în jur, este să asculți bătăile inimii și să mergi spre ce te cheamă dinăuntru, nu din afară.
Apoi, „Viscolul” ne-a smuls din liniște, ne-a arătat furia naturii, dar și puterea adăpostului. A fost un șoc, o vijelie care a zgâlțâit ferestrele și a urlat prin hornuri. Dar tocmai în forța lui ne-am dat seama de puterea pe care o avem noi: puterea de a ne adăposti, de a face un refugiu, de a aprinde un foc și de a ne strânge unii lângă alții. Viscolul ne-a învățat că protecția nu e lașitate, ci înțelepciune; că adăpostul nu e o închisoare, ci o cetate. În haosul exterior, am găsit ordinea interioară. În vântul care dădea cu pumnii în geamuri, am auzit propria noastră respirație, liniștită, supraviețuitoare.
Iar în „Îmbrățișarea de Cristal” a înghețului pe geam, am văzut că perfecțiunea cea mai mare este cea efemeră, cea care știe că va dispărea și, tocmai de aceea, strălucește mai puternic. Acele flori de gheață, acele păduri miniaturale, cetățile de cristal — toate erau opere de artă care știau că vor muri la prima rază de soare. Și totuși, ele trăiau cu o măreție deplină, fără teamă de dispariție. Ne-am uitat la ele și am înțeles că și frumusețea noastră, și iubirile noastre, și clipele noastre cele mai prețioase sunt efemere. Și că acesta nu e un motiv de tristețe, ci de recunoștință — pentru că fix faptul că nu vor dura le face atât de scumpe.
Am aflat că „Căldura” nu este doar o senzație fizică. Ea este amintirea unei veri, flacăra unei veioze, respirația unui corp iubit lângă tine, povestind sub pături în timp ce furtuna bătea în ușă. Ea este „Oaza Sobii”, punctul fix în jurul căruia gravitează toate fricile și toate liniștile. În acea căldură am găsit nu doar confort, ci și sens. Căldura a fost locul unde ne-am regăsit, unde am împărtășit tăceri care vorbeau mai mult decât cuvintele, unde am putut să ne dezvăluim fără frică, pentru că eram protejați nu doai de pereți, ci și de înțelegerea celuilalt. Am învățat că adevărata căldură nu ține de temperatură, ci de prezență. De a fi acolo, pentru și cu.
Am învățat că și „Singurătatea” are farmecul ei. În „Tăcerea de Gheață” a lacului, în „Baletul Umbrelor” sau în „Cântecele de Gheață” ale zăpezii, am aflat că a fi singur nu înseamnă întotdeauna a fi părăsit, ci uneori a fi complet, lăsat să rezonezi cu liniștea lumii. Singurătatea iernii nu este una goală, ci una plină — plină de sine, de reflecție, de ascultare. Ea nu te izolează, ci te conectează mai adânc cu tot ce este în tine și cu misterul care te înconjoară. În acele momente de singurătate albă, am auzit vocile pe care în zgomotul zilnic nu le percepeam: vocea propriei conștiințe, vocea amintirilor, vocea tăcerii care e mai veche decât cuvintele.
Și apoi, inevitabil, am simțit apropierea sfârșitului. „Dorul de Zăpadă” ne-a adus acea stranie nostalgie pentru ceva care încă nu s-a terminat cu adevărat, pentru un vis pe care știam că nu-l vom mai visa la fel. Am privit ultimii fulgi căzând și am simțit că privesc ceva ce se pierde pentru totdeauna — nu doar iarna, ci o stare a ființei, o inocență, o liniște pe care, odată trecută, nu o mai poți recupera în aceeași formă. Acel dor ne-a amintit că toate lucrurile frumoase au un ciclu, și că partea din ele care rămâne în noi este tocmai dorul — semnul că au avut importanță, că ne-au atins.
„Noaptea Viscolului” a fost mătura care a curățat pragul, o purificare prin foc și gheață care a pus stăpânire pe tot ce a fost vechi și obosit. A fost o noapte a dezlănțuirii, în care toate fricile, toate reziduurile anului trecut, toate umbrele nedorite au fost luate de vânt și azvârlite în întuneric. Am ieșit din ea simțindu-ne ușurați, gata să începem din nou, cu o curățenie în suflet pe care numai o furtună o poate aduce.
Iar acum, în „Epilogul Luminii”, rămânem cu un sentiment de pace. Iarna nu a fost un dușman de învins, ci un ospăț al reflecției, un oaspete solemn și frumos care ne-a pus la încercare, ne-a mângâiat și ne-a transformat. Ne-a arătat că putem suporta gerul, că putem găsi căldură și în singurătate, că putem dansa cu umbrele și să ascultăm cântecele tăcerii. Ne-a făcut mai puțin dependenți de lumea exterioară și mai mult în relație cu cea interioară.
Răspunsul pe care lacul înghețat ni l-a sugerat se dovedește a fi simplu și profund: nimic nu moare cu adevărat. Totul se preface. Iarna în primăvară, noaptea în zi, gerul în apă care dă viață, singurătatea în liniștea care precede o nouă conexiune. Toate sunt doar fețe ale aceleiași existențe, transformări ale aceleiași esențe. Iarna nu dispare — ea se topește în râuri care vor hrăni primăvara. Noaptea nu se pierde — ea devine fundalul stelelor care ghidează călătorii. Gerul nu se duce — el devine umezeala care dă sănătate semințelor.
Calendarul de argint se închide. Fulgii și-au spus povestea, viscolul și-a făcut revelionul, iar lumina palidă a zorilor de An Nou ne reamintește cel mai important lucru: că după cea mai lungă noapte, răsare întotdeauna soarele. Căldura pe care am păstrat-o în piept, sub stratul de zăpadă, va fi combustibilul pentru visurile anului care abia începe. Iarna rămâne în noi, nu ca o bătaie, ci ca o amintire a faptului că și din frumusețea cea mai rece și cea mai tăcută poate izvorî cea mai duioasă înțelegere.
Aceasta este încheierea călătoriei noastre prin „Cărindar de Argint”. Dar nu este un final — este o trecere. Ușa se deschide spre o nouă lumină, spre un nou ciclu, spre alte sonete ce vor fi scrise, altfel, cândva. Iarna ne-a lăsat mai înțelepți, mai calmi, mai conectați cu adevărul nostru interior. Și asta este darul ei cel mai mare.
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii