Bolovanii, când făceau rotocoale în aer, când se contopeau cu asfaltul și, deși nu îi vizau, deranjau vădit trecătorii. Unii făceau chiar salturi atletice să se ferească din calea lor, și îl luau pe bună dreptate la rost pe lansatorul acestora. Sorinel Neaoșu nu avea însă ochi și urechi pentru nevinovații care îl înjurau, ci pentru nesuferiții care îi pătaseră până-ntr-atât onoarea. Și ce zi frumoasă avuse... E drept, doar la revenire, pentru că nu se pornește nimeni cu drag la drum ca să negocieze cu șeful controlorilor de pe autobuz să i se schimbe contravenția de a fi călătorit clandestin într-un avertisment simplu. Ca să îl impresioneze când o ajunge la ghișeul central de la capătul liniilor, își puse pe el pantalonii maro deschis, cei mai buni pantaloni pe care îi avea acasă, și noua cămașă de blugi, pe care de-abia o primise cu ocazia majoratului, majorat pe care nu și-l permisese, căci ai lui ținuseră mai mult de o săptămână doar plicul cu foi de dafin și cutia de Vegeta în frigider, de unde naiba și din ce să benchetuiască?!?...
Spre ghișeu se deplasa cu autobuzul. Tot fără bilet. Era de la sine înțeles că dacă mergeai într-o anumită audiență programată ca să îți justifici incapacitatea temporară de a nu avea oareșce fonduri, nu îți puteai permite nici achiziționarea unui tichet, fie el și numai într-o singură direcție. Nu își putea permite nici măcar cumpărarea numai într-o singură direcție a unui bilet de transport pentru pensionari, așa că nu se putea aduce vorba despre cumpărarea unui bilet cu drepturi depline. Din acest motiv era cu ochii în patru la fiecare oprire a troleibuzului în stațiile de călători. Cunoștea prea bine psihologia controlorilor. Dacă ar fi observat urcând niște doamne solide, bigudate, echipate doar cu câte-o poșetă voluminoasă, și-ncălțate-n balerini; ori niște domni la sacou, cravată, și-ncălțați în adidași; ar fi năvălit urgent afară, înainte să le răsară de nicăieri intimidatoarele ecusoane. Odată chiar sărise pe hubloul ferestrei când două astfel de bodyguarde îl blocaseră între bănci, și nu mai voia pentru nimic în lume să mai guste din sentimentul unor astfel de cascadorii.
Părăsi ghișeul într-o stare de nesiguranță, cu multe semne de întrebare, deoarece nu îl găsise acolo pe șeful controlorilor de bilete. Era pe traseu, iar secretara influentului om îl programase pentru o altă dată. „S-o creadă ea că o să-mi mai știrbesc eu din prețiosul timp”! se ațâța în sinea lui Sorinel Neaoșu, șomer de profesie, și nu se rușina să o spună, căci un sculer matrițer nu găseai pe toate drumurile, și era de datoria lui deontologică să aștepte, deoarece investise mult într-un liceu cu profil industrial, nu se cuvenea să se angajeze ca și vânzător, ca și gardian public, sau ca altceva Doamne ferește, cu ce îl mai tot surprindeau dilimanii de la oficiul forțelor de muncă. Îl mai ațâța și mirosul duhnitor care îi emana din haine, și chiar își mirosi de vreo câteva ori sub-brațul să se convingă că se înșela cu duhoarea, că nu venea de la el, deși toți senzorii lui olfactivi îl asigurau că de la el vine.
Îi plăcea singurul lui parfum, pe care îl primise în urmă cu trei ani cu ocazia zilei sale de naștere. Trăgea de el din răsputeri, se pulveriza numai cu prilejul ocaziilor deosebit de speciale, ca de exemplu cea în care ar fi trebuit să se întâlnească cu șeful controlorilor de bilete. Era un parfum la care ținea foarte mult, mai ales că toți cunoscuții i-l lăudau mereu când se dădea cu el. Totuși, era acum total nedumerit de ce îi duhnea pe el atât de tare.
Când urcă în autobuzul destul de încărcat, cele două fete de lângă el îi demonstrau contrariul. Îi râdeau cu simpatie, deși i se cam părea că râsetele fetelor băteau uneori într-o oarecare comicăreală, chiar dacă nu era sigur de lucrul cu pricina. Le rânjea prostește. De mult nu i se mai întâmplase să fie scrutat cu atâta interes, și nu de oricine, ci de o superbitate blondă și una brunetă. Se înroși din toți obrajii. Erau mult prea frumoase pentru el. Se certă rapid pentru neîncrederea în propriile forțe. Categoric da, le merita pe cele două, chiar dacă i se întâmpla pentru întâia oară o minune ca aceea. Și oricum, el nu era oricine. El era Sorinel Neaoșu, unul dintre puținii sculeri matrițeri pe care îi mai avea încă orașul, unul dintre foarte puținii călători din autobuzul destul de încărcat care era îmbrăcat în cele mai bune haine pe care le avea pe acasă, și da, parfumul pe care îl primise în urmă cu trei ani de la mamă-sa cu ocazia zilei de naștere, adus taman din Turcia, plăcea la nebunie celor două fete. Avea de partea lui toate atuurile. Blondina chiar își întindea gâtul, adulmecându-i cu lăudabilă intenție mirosul. Fata stârnea pe urmă râsul de admirație al celeilalte brunete, cu pielea albă ca plasma. Îi chicoteau amândouă cu onestitate, și îi transmiteau lui Sorinel Neaoșu că îl găseau deosebit de simpatic.
Se fâstâcea ca prostul. Nu îndrăznea să li se bage mai mult de-atât în seamă. Doar își mai ridica din când în când privirea din podea și le rânjea tâmpește, sfios, ca o fată înainte de măritiș. Chin și mare strădanie din partea lui să le întrebe pe fete cum le cheamă, cine sunt, la ce liceu învață... Nu putu să înjghebe niciun cuvânt. Tot ce și-a permis să facă a fost să înainteze spre ele cu vreo trei pași minusculi, fapt ce le stârniseră fetelor râsetele și mai abitir, un lucru pe care și-l considera benefic, dealtfel. Ciudat sentiment îl cuprinse, de fericire inexplicabilă și fâstâceală penibilă.
Atunci când coborî din autobuz i se mai adăugară încă alte două sentimente: unul de părere de rău că se despărțise de râsetele prietenești ale frumoaselor, și unul de vehemente acuze, aduse propriei lui prostii, pentru că neîndrăzneala era un impardonabil preț al acesteia. Zâmbea totuși în sine de fericita întâmplare. Gândurile îi bubuiau în creieri și îl făceau să conștientizeze că poate nu o să mai aibă niciodată ocazia să se confrunte cu o asemenea șansă, pe care tocmai o ratase. Se porni să alerge după autobuz, în speranța că o să îl ajungă din urmă la prima stație. Cu un dram de noroc poate că cele două superbități vor coborâ acolo. Poate că aveau să coboare din proprie inițiativă, din moment ce îi trimiteau bezele din depărtare și îi fluturau cu mâna. Autobuzul îi era mai iute decât tinerețea, îl lăsa îngrijorător de mult în urmă, cu tot cu fuga lui sprintenă. Drumul era într-o curbă strânsă, iar creierul, care îi avea reacții formidabile, îl sfătuia să îl scurteze printre blocuri. Alerga de-l pălea infarctul. Brusc, își aduse aminte de un fenomen de care uitase de-a dreptul, duhoarea din jurul lui, care-i prindea acum parcă o și mai multă amplificare. Își ridică din nou, cu nedumerire, brațul. Putoarea nu venea de acolo. Nu mai fu nevoie să și-l controleze și pe cel stâng, deoarece înțelese totul. Se opri brusc din fugă și începu să coboare cu patos toți sfinții și îngerii pe pământ...
...Iată-l acum în fața aglomeratului complex comercial, deranjând indirect trecătorii ofuscați, căci bolovanii care făceau rotocoale în jurul lor nu îi vizau pe ei, ci pe cei incriminați. Deși adevărații vinovați se aflau la capătul orașului, măcar rudele acestora să răspundă—cu puțin noroc chiar și cu viața—pentru nesăbuita lor faptă. Hidoșii porumbei i se fereau cu mare abilitate din fața pietroaielor, neacceptănd să plătească pe propria piele prețul consorților lor, care îi găinățaseră celui care voiau să îi omoare tot brațul cămășii albe și o bună parte din cracul pantalonului bej deschis.
Sorinel Neaoșu arunca bolovanii cu atâta hotărâre, de își dislocă umărul, însă nu era nicidecum hotărât să renunțe. Cămașa îi era distrusă pe vecie, și niciun detergent nu ar mai fi fost în stare să o repare. „Le omor tot neamul”! gâfâia necăjit, orbecăind după înaripate cu dezorientare. Și proastele ălea două ce și-au găsit până-ntr-atâta de hlizit?! Nu puteau să îmi fi spus de la bun început??? Afurisitele boalii, las’ că îmi mai ies ele în cale”!...
-->
Comentarii