Mai cunoaşte lumea, oare,
Un alt arbore sub soare
Care puii şi-a plantat
Într-un suflet zbuciumat?
Mai cunoaşte-un pom anume
Căruia să îi dea nume
Când prin ramuri, dulce liră,
Vocea lui Emin respiră?
Mai cunoşti, dragule om,
Alt copac sau un alt pom
Tremurându-i frunza toată
Când un el pe ea aşteaptă,
Încărcat de flori buchete-
De parfumul propriu bete-
Cu suspinul versului
Lung suspin în frunza lui,
Pe când seara-i aşteptare
Cu ecou de “ -Vine oare?!?”,
Pe când doru-i foc şi pară
Prins în strună de vioară,
Pe când zumzăie albina
De cu zori, când dă lumina,
Taina vie culegând
Mierii dulci arome dând?
Ce-alt parfum ameţitor
Mai stârneşte tainic dor,
Blând, lunecător, suav
Devotat iubirii, sclav,
Decât floarea lui gălbuie
Ce la ceruri vrea să suie
De pe umeri rotunjiţi,
Nicidecum îmbătrâniţi?
Se mai află aşa un lemn
Ce-a trait prin veacuri demn
Biciuit de vânt, furtuni
Care crede în minuni?
Singur el, un moş* tăcut,
Asurzit de zgomot mult,
Fruntea înspre cer îndreaptă:
-Cât pe ce să mor odată,
Cât pe ce să mă prăval,
Dar venit-au dulce-n val
Amintiri c-un om frumos
Şi m-au ridicat de jos.
De sub haina lui scorţoasă
La vederea lunii îşi lasă
Ramuri prinse-n rugăciuni:
-Doamne, fă oamenii buni!
Ia-mi din floare şi-i fă sori
Dacă-i vrei nemuritori.
Numai una să-mi rămână
Să mă ţină-n cer de mână.
Iar din rădăcini nu-mi lua,
Mulţi îmi caută umbra;
Doar din frunză ia suspin
Cum sorbea dragul Emin!
Veronica Şerban
-->
Comentarii
Mulţumesc frumos, Aurelia, cu speranţa că teiul din parcul Copou, arborele de suflet al marelui Eminescu, va dăinui încă multe veacuri!