Se-așază pe casă zăpezile reci…,
iar vântul pătrunde prin horn de afară,
lipită de mine îmi spui că-o să pleci
cu trenul ce încă așteaptă în gară.
Dar timpul uitării te ține pe loc –
îti sorb de pe buze licori de bacantă,
tăciunii, cu flăcări urcate din foc,
pictează tavanul cu-o hartă șocantă.
Văd râuri albastre prin văi de oțel,
ajunse din hăuri de timp nevăzute,
nici-unul ca altul nu curge la fel,
dar toate ne scaldă-n licori neștiute.
Din gară ajunge un ultim semnal,
e trenul fantastic plecat fără tine –
ne lasă în urmă un vis hibernal,
cu sfântă lumină curgând prin destine.
Se duce doar gândul cu trenul bizar –
te simt lângă mine de-acum împăcată,
cuvinte nespuse se zbat în zadar –
mai strânge-mă-n brațele tale o dată!
-->
Comentarii
Domnule Ioan Muntean, minunate peisaje de iarnă! Vă mulțumesc foarte mult!