Ieri îndreptându-mă spre casă am ajuns lângă o florărie. Admir buchetele de trandafiri și de garoafe, mă opresc puțin ca să miros crinii și freziile florile mele preferate. În spatele acestor minuni coborâte parcă, din Rai, există însă ceva pământean. Văd un chip trist. O fetiță prost îmbrăcată și murdară pe față. Pesemne înghețase de frig deoarece își tot sufla în palme ca să se încălzească, fără spor însă. Se mișca de pe un picior pe altul, mai stropea trandafirii cu apă și din când în când mai îmbia trecătorii: “Haideți la trandafiri domnul. Iubita dumnevoastră va fi fericită să primească asemenea minuni” sau “ Haideți la garoafe doamnă…sunt atât de frumoase, nu vreți să luați câteva să vă împodobească apartamentul călduros?”
Foarte puțini se opresc însă să cumpere. Și mai puțini se uită la chipul fetei. Scot 10 lei și cumpar 3 garoafe roșii. O las pe ea să mi le aleagă. Mi le dă pe cele mai frumoase, cele mai vii. Îmi mulțumește și apoi întinde mâna ca să-mi dea restul. Îi spun să-l păstreze și deodată i se luminează chipul. Câtă fericire, ce surâs frumos pentru doar 1 leu!
Ajung la o intersecție. Un om înaintea mea este pe punctul de a fi călcat de o mașină. Nervos, șoferul îl înjură în fel și chip, apoi accelerează și pleacă nervos. Mă întreb: “ Oare la ce folosește atâta ură, atât dispreț între oameni? Nu am trăi toți mai fericiți într-o lume în care rege ar fi respectul?” Privesc în urma mașinii și încep să-l înțeleg și pe șofer…E un om destul de sărac pesemne. Mașina lui, o Dacie spălăcită și veche, de abia mai merge. Scoate un zgomot înfiorător, de parcă și-ar da duhul. Cred că se întorcea de la servicu, de la fabrică. O altă zi plină de sudoare, în care șeful țipă mereu la el și i se pare că nu muncește suficient. O altă zi în care dupa ce își calculează banii ajunge la trista concluzie că nici salariul acesta nu va fi de ajuns ca să plătească rata la bancă, întreținerea și școala copiilor. Soția lui, obosită după atâta treabă pare mult mai bătrână decât este. Se va uita la el, îi va lua haina, îl va așeza la masă și apoi va începe iar cu discuția despre bani, care mereu sfârsește printr-o ceartă. Am intrat într-o cafenea și m-am așezat la geam să privesc forfota străzii. Am comandat cafeaua mea preferată. Dupa 5 minute a venit chelnerița aducându-mi cafeaua. I-am mulțumit frumos pentru amabilitate și apoi am sorbit cu nesaț din cafeaua fierbinte. Era foarte bună așa că am mai sorbit o dată. Apoi m-am oprit și am început să privesc oamenii din cafenea. La o masă erau doi bătrâni care discutau despre meciul de aseară de la televizor. Lângă ei erau doi îndrăgostiți care se priveau fermecați unul pe celălalt.
Mi-ar fi plăcut să-i privesc ca să mă bucur de fericirea lor dar m-am gândit să nu îi deranjez. Am privit la altă masă: aici era o femeie singură. Am început să o privesc cu atenție. Era foarte deocheat îmbrăcată și exagerat de machiată. Inițial am crezut că acestea sunt gusturile ei și m-am ferit să o judec. Am început apoi să îi studiez gesturile și mimica, încercând să fac abstracție de slițul foarte mare din fusta lungă, roșie și de decolteul foarte adânc din bluza transparentă care mai mult arăta decât ascundea. Privea într-un punct fix în timp ce trăgea dintr-o țigară fină. Expresia feței îi trăda o dezamăgire și o scârbă față de oameni, de societate în general. Parea că e ferm convinsă de absența laturii afective la oameni. Deși o priveam cu insistență nu m-a observat. Se uita mereu în același punct fix, fără să dea senzația că ar avea unde să se ducă după ce ar termina pachetul de tigari și paharul de whisky. La un moment dat a ridicat ochii și a început să privească pe geam, așteptând parcă pe cineva. Un bărbat de vreo 55 de ani a pășit în cafenea și s-a așezat la masa de lângă mine. A comandat o cafea apoi a început, asemeni mie, să o privească pe necunoscuta în roșu. Nu mi s-a părut nimic ciudat în asta până ce l-am văzut ridicându-se și ducându-se la masa ei. Din păcate nu am auzit ce au vorbit. În schimb esențialul a fost că după un scurt schimb de cuvinte bărbatul a revenit la masa lui, și-a luat haina de pe spătarul scaunului, a achitat nota de plată a femeii și au plecat împreună. Ultimul lucru pe care am putut să îl observ la ea a fost mersul. Deși încerca să fie elegant ducea mai mult spre provocator. Atunci am înteles: era o prostituată. Nu mi s-a părut ciudat că avea de lucru și ziua, deși majoritatea oamenilor asociaza termenul “prostituată” cu o femeie care stă noaptea, la colțul unei străzi și oprește mașinile pentru a agăța bărbații de la volan. Nu...nici pe departe! Le poți găsi oriunde. Chiar și la teatru sau la filarmonica. De ce? Simplu…pentru că ele se consideră femei normale și ca atare au dreptul să frecventeze orice locuri vor. Nu sunt o persoana pesimistă, contrar impresiei pe care o lasă aceste povești. Văzând atâtea nenorociri și încercând să le accept am înțeles ceva: așa cum albul are partea lui de negru și negrul are o tentă de alb. Astfel, orice lucru ce ține de viață, deși poate părea negativ, conține sigur și o parte pozitivă. Secretul e să nu te cramponezi de răul din exterior și să pătrunzi tot mai spre interior unde vei găsi un izvor de bunătate. Întreaga lume e o minune, și noi parte din ea. Dacă îmi doresc ceva momentan? Poate un strop de înțelegere din partea celor din jur. Nimic mai mult. Pentru că din înțelegere izvorăște și respectul și dragostea și bunătatea. În schimb mi-ar plăcea să pot să schimb lumea în bine, doar pocnind din degete. Ar fi atat de simplu…și ne-ar scuti de atâtea și atâtea suferințe deșarte. Însă nu se poate.
Zi de zi cunosc oameni noi. Mi-ar trebui ore întregi ca să le imortalizez poveștile, problemele, suferințele. Privind în mod obiectiv problema am ajuns la concluzia că suntem niste creații extrem de ciudate: vrem să fim înteleși de alții când de fapt nici noi nu ne înțelegem; ne dorim armonie, când noi creăm haos; vrem dragoste când noi urâm. Însă dacă nu am fi atât de complicați ne-am plictisi prea repede unii de alții. Și am ajunge și așa la ură, la războaie, la moarte. Sper să vină ziua în care omenirea să privească în urmă, spre aceste timpuri tulburi și să se întrebe: “Cum am putut fi atât de nepăsători? Cum am putut să ne urâm atât?” Voi încerca toată viața mea să diminuez timpul până la această zi. Iar dacă nu voi reuși să schimb nimic, voi muri împăcată cu gândul că am încercat, spre deosebire de alții care s-au mulțumit să se plângă doar de traiul lor, fără să facă însă nimic.
Mai ieri vorbeam cu o persoană dragă mie despre acest lucru și nu îmi dădea dreptate, pe motiv că această lume nu merită efortul meu. Dar asta e o altă poveste ....
-->
Comentarii
Mulțumesc dragă Lenuș
Superbă proză cu o sensibiltate şi o frumuseţe interioară....Felicitări!
Mai rar Oameni printre oameni!
Mulțumesc Ioan, minunate picturi. O seară plăcută să ai.
Multă dreptate ai Mihaela ce bine ar fi dacă toți am fi OAMENI printre oameni ....
Mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Cu drag!
Drăghici Cătălin - Fata culegand flori
SALISTEANU I0N - "FATA CU FLORI"
Viaţa este frumoasă, dar plină de obstacole, de pe urma cărora pierdem şi suferim, dar şi când reuşim să trecem peste ele, atunci simţim că am realizat ceva, chiar şi numai dacă am învăţat un lucru mic. Mulţi oameni devin mai înţelegători şi mai toleranţi, altii devin şi mai egoişti, şi lipsiţi de scrpule, decât au fost înainte.
Totul este să ne facem timp, să privim în jurul nostru, pentru a înţelege şi din suferinţa altora, şi dacă putem, să şi ajutăm, măcar cu o vorba bună, dacă nu se poate cu mai mult, fiindcă fiecare dintre noi avem limitele noastre. Dar pentru a putea face asta, trebui să facem tot posibilul să nu judecăm faptele altora, chiar dacă la prima vedere sunt văzute cum sunt. Prin urmare, mai pe scurt aşa, să-ncercăm să fim OAMENI printre oameni. Nu este greu, dacă vrem cu adevărat acest lucru. Şi sincer, am citit cu plăcere.
Mulţumesc din suflet Viorel pentru cuvintele frumoase. Poate nu putem schimba lumea dar măcar putem încerca să ne facem viaţa mai frumoasă. Zi minunată să ai!
-
1
-
2
de 2 Următor →