Am adormit, m-am trezit, iar am adormit, iar m-am trezit şi tot aşa îmi pare, încă, de dinainte de viaţa din timp. S-au strâns toate culorile pe roata lui, sunt aceleaşi şi când îi închid şi când îi deschid ochii. Pare că a ruginit
tăcerea
nu o mai aud decât când bate vântul sau scârţie o frunză în (în)toarcerea ei de pe o parte pe alta cum făceau bunicii cu poamele la uscat. Să fie doar toamnă
sau
eu am rămas ancorat în portul uitării de mine unde cerul se uneşte cu pământul, în punctul acela, roşu, de la marginea sau orizontul trăirii?
Mi-aduc aminte când spuneam că-n mine-s doi şi se tot luptă şi eu nu ştiu pe care să-l ajut
să vâslească timpul la celălalt mal unde aştept şi tac, tac şi m-aştept
până nici tăcerea nu se mai tace, o strigă, mă strigă şi dorul nu se mai doare.
Auzi? Se anunţă ploaie. Se cade cortina
curând.
21.09.2017
-->
Comentarii
multumesc din suflet Aurelia, noapte, binecuvantata, Marius