Motto :
„Rămas bun. / ... /
Mi-e sufletul ca tufişul Păiurului /... /
/... / cu el îmi încing mijlocul şi mă duc.”
Ionel Teodoreanu
3.02.1954 – 3.02.2014... Și iarna se repetă iar viața pare un gând fugar de poet, o clipă menită să se întoarcă în timp, peste puntea celor 60 de ani, ca să poată spulbera, prin amintire, uitarea. Atunci, acolo, într-o iarnă asemănătoare celei de acum, lângă o banală casă de marcat, dintr-un magazin alimentar, își oprea bătăile de ceasornic inima lui Ionel Teodoreanu. Destinul fusese vitreg pentru cei 57 de ani ai scriitorului, abia împliniți în data de 6.01.1954. Mai mult decât atât, în aceea zi de 3 februarie, fiii săi gemeni Ștefan și Osvald Teodoreanu își sărbătoreau a 33-a lor aniversare.
Iubit și contestat, promovat și interzis, Ionel Teodoreanu a trăit pe rând mărirea și decăderea efectului de domino, oferit de propriul său condei.
Dacă ar fi să facem un bilanț, al operelor sale, astăzi la 60 de ani de la dispariția scriitorului, ne putem declara simbolic moștenitorii spirituali a celor 17 romane editate, a celor 4 scrieri memorialistice, a volumului de poeme în proză, a celor două cărți de poezii ( toate editate post-mortem ), a celor două volume de publicistică și a unui roman neterminat, aflat în manuscris la Academia Română.
Este un lucru incontestabil că Ionel Teodoreanu a scris pentru dragii săi cititori, pe care i-a iubit și de care a fost iubit și admirat. Trăia și respira prin toți porii ființei sale – actul creativ, fapt ce nu l-a împiedicat nici o clipă să fie un renumit avocat și un respectat director de teatru.
Personalitate polivalentă și om de caracter sunt primele cuvinte ce pot fi alăturate, cu ușurință, numelui său, peste care s-a așternut nedrept uitarea unora și indiferența altora... În timp ce Ionel Teodoreanu își doarme somnul de veci, opera domniei sale, respiră încă „tonele” de praf sub care au ascuns-o urmașii. Respiră aerul nepăsării noastre...
Personal, am aflat cu mare bucurie de reeditarea unuia dintre cele mai frumoase romane ale copilăriei : „Prăvale–Baba”. Au mai existat și alte încercări, firave însă, de reeditare a Medelenilor și a romanului său cu nume de nimfă : „Lorelei”.
Și totuși... despre Ionel Teodoreanu se știe prea puțin și prea succint iar casa memorială e în paragină. Devenind el însuși Apostol în jurul propriei Mese a Umbrelor, cel pe care Al. Raicu îl numea „Conuʼ Ionel”, surâde șăgalnic peste timp. Surâsul domniei sale ne amintește că trebuie să fim încă demni de cei ce se află astăzi acolo, așezați la „Masa umbrelor” : Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Dinu Pillat, Alexandru Philippide, Garabet Ibrăileanu, Ștefana Velisar – Teodoreanu... și de toți cei care au constituit cândva nucleul indestructibil al „Vieții Românești”.
Amalia Elena Constantinescu
-->
Comentarii
Tot un omagiu adus scriitorului Ionel Teodoreanu.
Amalia%20Elena%20Constantinescu%2C%20Ionel%20Teodoreanu%20%C8%99i%2...
Mulțumesc mult pentru gând și popas!
MINUNAY MATERIAL OMAGIAL
Vă mulțumesc domnule Ion Ionescu-Bucovu.
De acord Amalia-
Îmi permiteți domnule Ion Ionescu-Bucovu să citez acest articol al dumneavoastră, în lucrarea mea despre Ionel Teodoreanu (capitolul reperelor critice) ?
IONEL TEODOREANU-
MEDELENISMUL SAU AGONIA UNEI LUMI SUFLETEȘTI
Cine citește „Medelenii” lui Ionel Teodoreanu, rămâne cu nostalgia unei tinereți risipite. Moartea Olguței, lasă cititorii revoltați în fața unei sorți implacabile. Dar lumea lui Ionel Teodoreanu rămâne totuși lumea zarzărilor înfloriți de la Medeleni. „Medelenismul” lui nu s-a învechit, cum au zis unii. Majoritatea criticilor au fost de acord că evocarea copilăriei și a adolescenței la Ionel Teodoreanu trece prin Creangă , Delavrancea sau Duiliu Zamfirescu. Raiul „Medelenilor” coincide cu vârsta de aur a copilăriei „nestatornice”.
„La Medeleni” e o uimitoare explozie epic-lirică, o cascadă stilistică surprinzătoare prin atmosfera și duioșia evocărilor, un conflict de atâtea ori candid, cu episoade ce par asemenea unor frânturi de legendă. Romancierul abia împlinise 20 de ani când a scris romanul.
La apariție aplauzele cititorilor au fost frenetice. Apoi criticii i-au mai estompat din efuziuni. G. Călinescu stabilește că romanul „are o valoare durabilă”, Camil Petrescu arată că lucrarea prezintă „aspecte afective” ale copiilor printr-o serie de „incidențe de viață”, la rându-i Ibrăileanu stabilește cî Olguța este „tipul cel mai frapant”…„ cel mai reușit” model de fată din literatura noastră. Perpessicius mărturisește că „entuziasmul” său „nu-și găsește aripi la înălțimea bucuriei prin care a trecut de-alungul acestor pagini de primăvară și mireasmă.”
În „Cum am scris Medelenii”, Ionel Teodoreanu ne spune: „Voi încerca astăzi, în fața domniilor voastre, să dărâm o legendă, să înlătur un neadevăr: acela al autobiografismului Medelenilor. Și fapta mea e legitimă nu fiindcă-mi apăr casa, ceea ce nu mă interesează decât pe mine, ci pentru că apăr însăși casa literaturii, care trebuie să ne intereseze pe toți; fie că-i suntem oaspeți, fie că suntem gazde…Toată copilăria e plină de minciuni estetice. Neștiind să scriu literatură, o făceam în viață…De aici a ieșit metafora.”
Caracterele celor trei personaje principale, Dănuț, sora lui, Olguța, și Monica, sunt apariții încântătoare, pline de poezie. Dănuț, la anii intrării în liceu, începe a avea conștiința că e „băiat” și ca atare nu se poate compara cu fetele. Fire melancolică, visătoare, cedează uneori în fața „băiețoasei” Olguța, mai impetuoasă și voluntară. Monica se dezvăluie ca o ingenuă, mai feminină. De o mare gingășie este figura lui moș Gheorghe, un alter ego al lui Baci Mihu din „Viața la țară”, Olguța devenind pentru el o adevărată slăbiciune. Moartea lui rămâne impresionantă pentru copii.
Trebuie spus că majoritatea cititorilor rămân cu impresia că acest roman este un roman autobiografic. Nimic mai fals. Ionel Teodoreanu și-a propus să înfățișeze drumul unei „generații de moldoveni a căror copilărie a început pe vremea demodată a valsului și a căminului patriarhal, și a căror tinerețe, după ce s-a înfruptat din marele război, a reînceput în ritmurile jazz-band-ului.”
În al doilea roman al trilogiei, Ionel Teodoreanu reia firul vieții eroilor adolescenți. Povestea amorurilor juvenile ale lui Dănuț cu o Adina, soția unui căpitan, apoi cu Ioana Pală, soție de pictor, este un fel de bildungsroman, înfățișind formarea lui Dănuț care devine „maturul” Dan Deleanu care în al treilea volum, se căsătorește cu „blânda” Monica și practică avocatura la Iași.
Vânzarea Medelenilor unui parvenit lasă urme tragice în familia Deleanu. Iar Olguța, bolnavă de cancer, se sinucide, rugând-o pe Monica să-i ducă un ultim adio lui Vanea, iubitul ei.
Medelenii sunt o lecție vie prin care trece orice tânăr în luptă cu destinul.
Finalul vieții scriitorului l-a prevestit în niște versuri emoționante, variantă proprie a eminescianului „Mai am un singur dor” la câteva luni până la moarte:
„Dar într-o zi, întors în pământ, voi uita de viață și de moarte.
Fraților mei de atunci dacă-n file
Veți regăsi prospețimea pădurii în floare, ca cei de pe mare,
Prin voi, dar fără mine: cenușă sub cruce,
Voi fi în pădurea-nflorită la marginea mării, a dorului mare de moarte.”
Nu știu cât mai citește tineretul de azi „La Medeleni”,dar ignorarea acestui roman lasă un gol imens în sufletul lor , pervertit de goliciunea timpurilor prezente.
ION IONESCU-BUCOVU
IONEL TEODOREANU-
MEDELENISMUL SAU AGONIA UNEI LUMI SUFLETEȘTI
Cine citește „Medelenii” lui Ionel Teodoreanu, rămâne cu nostalgia unei tinereți risipite. Moartea Olguței, lasă cititorii revoltați în fața unei sorți implacabile. Dar lumea lui Ionel Teodoreanu rămâne totuși lumea zarzărilor înfloriți de la Medeleni. „Medelenismul” lui nu s-a învechit, cum au zis unii. Majoritatea criticilor au fost de acord că evocarea copilăriei și a adolescenței la Ionel Teodoreanu trece prin Creangă , Delavrancea sau Duiliu Zamfirescu. Raiul „Medelenilor” coincide cu vârsta de aur a copilăriei „nestatornice”.
„La Medeleni” e o uimitoare explozie epic-lirică, o cascadă stilistică surprinzătoare prin atmosfera și duioșia evocărilor, un conflict de atâtea ori candid, cu episoade ce par asemenea unor frânturi de legendă. Romancierul abia împlinise 20 de ani când a scris romanul.
La apariție aplauzele cititorilor au fost frenetice. Apoi criticii i-au mai estompat din efuziuni. G. Călinescu stabilește că romanul „are o valoare durabilă”, Camil Petrescu arată că lucrarea prezintă „aspecte afective” ale copiilor printr-o serie de „incidențe de viață”, la rându-i Ibrăileanu stabilește cî Olguța este „tipul cel mai frapant”…„ cel mai reușit” model de fată din literatura noastră. Perpessicius mărturisește că „entuziasmul” său „nu-și găsește aripi la înălțimea bucuriei prin care a trecut de-alungul acestor pagini de primăvară și mireasmă.”
În „Cum am scris Medelenii”, Ionel Teodoreanu ne spune: „Voi încerca astăzi, în fața domniilor voastre, să dărâm o legendă, să înlătur un neadevăr: acela al autobiografismului Medelenilor. Și fapta mea e legitimă nu fiindcă-mi apăr casa, ceea ce nu mă interesează decât pe mine, ci pentru că apăr însăși casa literaturii, care trebuie să ne intereseze pe toți; fie că-i suntem oaspeți, fie că suntem gazde…Toată copilăria e plină de minciuni estetice. Neștiind să scriu literatură, o făceam în viață…De aici a ieșit metafora.”
Caracterele celor trei personaje principale, Dănuț, sora lui, Olguța, și Monica, sunt apariții încântătoare, pline de poezie. Dănuț, la anii intrării în liceu, începe a avea conștiința că e „băiat” și ca atare nu se poate compara cu fetele. Fire melancolică, visătoare, cedează uneori în fața „băiețoasei” Olguța, mai impetuoasă și voluntară. Monica se dezvăluie ca o ingenuă, mai feminină. De o mare gingășie este figura lui moș Gheorghe, un alter ego al lui Baci Mihu din „Viața la țară”, Olguța devenind pentru el o adevărată slăbiciune. Moartea lui rămâne impresionantă pentru copii.
Trebuie spus că majoritatea cititorilor rămân cu impresia că acest roman este un roman autobiografic. Nimic mai fals. Ionel Teodoreanu și-a propus să înfățișeze drumul unei „generații de moldoveni a căror copilărie a început pe vremea demodată a valsului și a căminului patriarhal, și a căror tinerețe, după ce s-a înfruptat din marele război, a reînceput în ritmurile jazz-band-ului.”
În al doilea roman al trilogiei, Ionel Teodoreanu reia firul vieții eroilor adolescenți. Povestea amorurilor juvenile ale lui Dănuț cu o Adina, soția unui căpitan, apoi cu Ioana Pală, soție de pictor, este un fel de bildungsroman, înfățișind formarea lui Dănuț care devine „maturul” Dan Deleanu care în al treilea volum, se căsătorește cu „blânda” Monica și practică avocatura la Iași.
Vânzarea Medelenilor unui parvenit lasă urme tragice în familia Deleanu. Iar Olguța, bolnavă de cancer, se sinucide, rugând-o pe Monica să-i ducă un ultim adio lui Vanea, iubitul ei.
Medelenii sunt o lecție vie prin care trece orice tânăr în luptă cu destinul.
Finalul vieții scriitorului l-a prevestit în niște versuri emoționante, variantă proprie a eminescianului „Mai am un singur dor” la câteva luni până la moarte:
„Dar într-o zi, întors în pământ, voi uita de viață și de moarte.
Fraților mei de atunci dacă-n file
Veți regăsi prospețimea pădurii în floare, ca cei de pe mare,
Prin voi, dar fără mine: cenușă sub cruce,
Voi fi în pădurea-nflorită la marginea mării, a dorului mare de moarte.”
Nu știu cât mai citește tineretul de azi „La Medeleni”,dar ignorarea acestui roman lasă un gol imens în sufletul lor , pervertit de goliciunea timpurilor prezente.
ION IONESCU-BUCOVU
Cu mult drag.
Multumim pentru acest articol. Oare cine n-a citit cu sufletul la gura "La Medeleni"?
-
1
-
2
-
3
de 3 Următor →