Aprioric, steaua ni-i orânduită prin zămislire
Şi fiecare este unicat prin destinul ineluctabil
Atât de liniştit şi convins de propria-i menire
Încât nicio intervenţie nu-l poate face repetabil.
În corida vieţii, destinul şi dorinţa sunt în contratimp
E aproape iluzoriu să prezumi că s-ar putea întâlni;
Soarta mai lasă câte-o portiţă din zăstimp în zăstimp
Pe care numai un perseverent norocos o poate nimeri.
Există fiinţe pe care ursita le cheamă şi le uneşte;
Această întâlnire este o alegere şi nu o întâmplare,
O cumpănire înţeleaptă pe care soarta o defineşte
Şi, odată definită, rămâne pentru vie contemplare.
Într-o reţea inevitabilă de reciprocităţi şi taine,
Cel mai improbabil lucru ar fi să nu existăm;
Înţelesul vieţii nu se află numai în noi înşine,
Trebuie să existe un motiv pentru care fiinţăm!
Destinul nu poate fi tâlcuit în elaborate perifraze;
În faţa sorţii, nu avem căderea de a ne lamenta,
Căci viaţa noastră are rost în fiecare dintre faze,
Iar singurul imperativ este acela de a o accepta.
(Timişoara, 2O17, O2 ianuarie)
-->
Comentarii