Ambele apar din faza incipientă, chiar de la naștere. Femeia își anunță cu urlete de victorie apariția pruncului, iar acesta îi solidarizează cu văicărelile, urlând și el la rându-i, mirându-se parcă de acestea. Plăpând, cu capul turtit, mânjit de varul placentar, cu niște ochi inerți, bulbucați, pruncul bărbat se pornește să zbiare la obosita făptură, gudurându-i-se la gât pe urmă. Țipete voinicești mai scoate și când plăpânda moașă, creatură blondă, cu halatul imaculat, ce-i miroase subtil a clor, îl înșfacă de-un crac, îl pune pe-o bandă rulantă ticsită de alți bebeluși, și îi împlântă fără milă serul antitetanic în călcâie, ocărând-o parcă:
-Lasă-mă femeie, nu mă mai chinui! Ce boala... înțeapă-te singură!
O bucurie de nestăvilit îți apare și atunci când draga ființă îți rupe joarda de fese, și nu îți mai rămâne printre desele lovituri dureroase nici măcar răgazul de a plânge, ca să îți fie altă dată cu învățătură de minte să nu te mai îndepărtezi de casă, că la patru ani n-o să mai știi să te întorci înapoi acasă:
-Nu mai da, mămică, promit că nu mai fac!...
Rețeta incomensurabilei fericiri poate fi și aceea a începutului de școală, cu vorbele calde și blânde ale tovarășei învățătoare, mai lăudată de tată decât de fiu, dar e și ăsta un atu; cu mângâierile ei prietenoase, cu dibăcia de a te face să te simți cât mai bine printre noii colegi și noua ta clasă. Păcat însă că nici fericirea asta nu-i deloc interminabilă, un detaliu care îți amintește constant că nu există o refulare perfectă, și că mângâierile tovarășei se pot transforma în pălmoace perfecte, lovite cu devotament și dibăcie peste scăfârlie dacă nu ești atent la ore, ori în abilitatea ei de a-ți smulge perciunii, de a te croi cu rigla peste palme în caz că ai uitat să te tunzi, să-ți faci temele, să-ți tai unghiile, să vii la școală cu pantofii nefăcuți cu cremă, și multe alte infracțiuni de genul, care nu te fac demn de a respira aerul Republicii Socialiste România, or pentru gravul fapt de a fi un prostălău al clasei, să nu fi înțeles nici atunci, dar nici la maturitate, chiar și atunci când ai fi avut și tu la rândul tău un fiu, cerințele unui exercițiu băbesc de logic: „Dacă tangenta la cotangenta unghiului isoscel la radical din patru din Pi la a doua, care va fi rezultatul traiectoriei?...” luându-ți atât tu, în calitatea ta de școlar silitor, palmele usturătoare ale tovarășei învățătoare, cât și viitorul tău fiu, de la tine, căci frumusețea și durerea se moștenesc din generație în generație.
O altă reflecție a frumuseții poate fi și durerea sufletească, atunci când îți surprinzi bârfindu-te una dintre multele colege din lotul de gimnastică cu alte colege de suferință, o ființă plăpândă, cu ochi verzi, de pe atunci cotoroanță, tu fiind pitit în spatele vreunei uși întredeschise: „Așa-i de prost băiatu’ ăsta, așa-i de molâu, mă enervează numa-i simpla lui prezență!...” „Da’ ce-ai cu băiatul, fată?! Lasă-l în pace, ce ți-a făcut?” îți ia apărarea o altă colegă, urâtă la față de această dată, lucru foarte dureros de altfel pentru cel care se surprinde apărat de dincolo de între crăpătura ușii.
Dacă aș fi un spion capturat aș ceda cu gemete jalnice nimfei brunete, cu degetele albe, pe care aș avea-o în față, o nimfă care ar născoci cele mai trăsnite torturi, recunoscându-i pe loc tot ce am făcut și tot ce n-am făcut, semnându-i orice document, numai și numai ca să mă lase în pace. Însă pe banii mei și pe răbdarea mea, nu-mi rămâne decât să aștept cu resemnare ca să îmi scrijelească dinții cu burghiul, să mi-i smulgă cu cleștele, să îmi facă cele mai dureroase anestezii întâlnite vreodată... Înjur în gând astfel de amazoane nevinovate, dar am și găsit antidotul la chinurile lor: la fiecare forare în dinte cu burghiele lor, încep să număr. Rar scrijelitul pilei trece de douăzeci de secunde, ca să o reia din nou și din nou de la capăt, ca și începutul unei zile noi. Întotdeauna am fost de părere că durerea ar trebui să meargă mână în mână cu frumusețea, că dacă nu, nu o poți suporta. De când am leșinat pe un scaun în urma celor zece mușcături ale anesteziilor, fug cu excelența unui atlet de dentiștii bărboși, ce-i drept, lucrăturile lor fiind mai bune decât cele ale amazoanelor, din moment ce mi-au căzut abia peste zece ani...
Toate ca toate, dar să combini harul frumuseții cu sadismul?! Mai rar mi-a fost dat să fie. „Se bat șoferii de microbuz care să te ia din oraș și să te ducă până la graniță!” mă încredința din propria experiență un prieten, să nu iau trenul, ci s-o apuc șotânc-șotânc pe marginea șoselei până ieșeam din orașul maghiar, ca apoi să tot fac autostopul, că mă lua mai mult ca sigur cineva spre România, și asta fără prea multă așteptare. Mare și Szeghedul ăsta. Eram leoarcă de sudoare atunci când am ajuns în dreptul indicatorului care semnaliza ieșirea din localitate. La cufundarea mai aprofundată în sudoare m-au ajutat mult și bagajele. Nicio mașină nu m-a luat. Gârbovit, îngândurat, înfometat, obosit, în acompaniamentul multor altor stări, zăream cum se contura din depărtări forma fuziformă a unui automobil sport, decapotabil. N-am avut prea mult timp ca să mă minunez de tricolorul capilar, căci mă enervase tare mult la culme. Cele trei minunății mi-au dat impresia că mă vor lua cu ele în mașină la început, căci autovehiculul a trecut lent ca o boare pe lângă mine, iar la o oarecare depărtare s-a și oprit. M-am poticnit, mi-am urnit rapid bagajele, și m-am pornit șotânc-șotânc către amazoane. Atât bruna, cât și șatena și roșcata, îmi trimiteau cu tâlc bezele. Zâmbeam și eu pe când mă apropiam de domniile lor. Când decapotabila s-a pornit ușor la drum, zâmbetul meu dispărea treptat, concomitent cu îndepărtarea de mine a autovehiculului. Mi-am trântit înciudat bagajele, în plin drum, fără ca să mai țin cont de boxele fragile dinăuntru, cumpărate cu bucurie din cel mai mare și mai ieftin talcioc al Europei centrale. „Lăsați-mă cu porcăriile ăstea! Sunt sătul de din astea de-alde voi!...” le bombăneam cu mare necaz pe urâto-frumoase, total impresionat de sadismul lor.
Savuram de-a dreptul serul pompat în umăr de superba asistentă blondă, subțirică, cu ochi căprui, într-un spital din Germania. Avusesem un hematom mare cât pumnul, cu conținut lichid, pe una dintre fese. Dacă s-ar fi spart, m-aș fi bucurat de durerea pricinuită de superba blondină cu lunile, căpătându-mă cu o septicemie de mai mare dragul, pe când așa... chirurgii m-au trimis acasă numai după trei zile de stat pe-acolo. Dar nici așa nu m-am putut bucura în tihnă de pișcăturile creaturii, căci la schimbarea turei se iveau alte asistente, nedorite, țâfnoase, plictisite de veacurile generațiilor de pacienți care le-au simțit perforările. Mă luau prin surprindere, alergau cu seringile în mână precum atletele, se avântau în aer ca la săritul gardurilor, și îmi împlântau până la prăsele acul în mușchii găuriți precum gurile stropitorilor. Durerea îmi călătorea de-a lungul și de-a latul, stricându-mi toate savurările, alungându-mi tentativele mele de etichetare a lor ca frumuseți sacerdotale. Ar fi acum de scris multe, arhive, însă mai bine mă opresc, la timp, punându-mi doar întrebarea: dacă frumusețea este atât de dureroasă, de ce oare există?! Nu ar fi putut oamenii să trăiască mult mai fericiți sub sceptrul urâțeniei??? Fără urlete la naștere, fără să li se rupă făcălețele de fese atunci când se pierd de acasă, fără capete de tablă și perciuni epilați atunci când nu își fac temele, fără bârfe ale brunetelor cu ochi verzi, surprinse în secret, de după ușă; fără forări adânci în dinți, fără să fii lăsat de răstriște pe șoselele Ungariei, ori să ți se rupă mușchiul cu seringile prin spitale de către tot felul de creaturi urâto-frumoase?!? Sau alte și alte exemplificări care îți conferă fără îndurare dreptul de a scrie arhive?! N-am fi putut trăi cu toții mai liniștiți dacă ne-ar fi ctitorit pe toți Dumnezeu cu mult mai urâți pe această planetă???
-->
Comentarii
”Toate ca toate, dar să combini harul frumuseții cu sadismul?! Mai rar mi-a fost dat să fie. „Se bat șoferii de microbuz care să te ia din oraș și să te ducă până la graniță!” mă încredința din propria experiență un prieten, să nu iau trenul, ci s-o apuc șotânc-șotânc pe marginea șoselei până ieșeam din orașul maghiar, ca apoi să tot fac autostopul, că mă lua mai mult ca sigur cineva spre România, și asta fără prea multă așteptare. Mare și Szeghedul ăsta. Eram leoarcă de sudoare atunci când am ajuns în dreptul indicatorului care semnaliza ieșirea din localitate. ”
În tandem cu povestirea... Vă mulțumesc pentru popas, stimate domn!
Vă mulțumesc pentru popas! :)