02. (eseu, cybersonet)
ciclul „geometria fulgilor şi alte încercări de lumină”
Geometria fulgilor şi alte încercări de lumină – cuvânt înainte (2)
[… continuare]
Într-o zi de decembrie, nu foarte demult, am privit cum o ninsoare măruntă începea să cearnă peste oraș. Nu era nimic spectaculos în acel cadru, nimic care să rupă ritmul lumii. Era doar o ninsoare discretă, aproape timidă, care părea să ceară permisiunea înainte să se așeze. Și totuși, în acea zăpadă înceată era mai mult sens decât în o mie de cuvinte rostite în grabă. Era acolo un fel de eleganță a începutului, o ceremonie tăcută în care fulgii apăreau ca niște invitați neanunțați, dar perfect bineveniți.
De obicei, marile transformări ale lumii nu se anunță prin zgomot. Ele vin încet, aproape invizibil, și abia după ce se instalează realizezi că ceva s-a schimbat definitiv. Așa este și iarna. Nu vine cu fanfară, ci cu un gest mărunt: un fulg, un abur, o răsuflare a vântului. Și totuși, acel gest mărunt îți modifică întreaga percepție. Deodată simți că te afli într-o lume care respiră altfel, care gândește altfel, care își întinde timpul într-o altă direcție.
Există un moment în care prima zăpadă atinge pământul și în care ai impresia că în lume se dă un restart. Nu este doar o metaforă poetică; este o senzație fizică. Aerul devine altfel. Sunetele se amortizează. Contururile se rotunjesc. E ca și cum ai fi intrat într-o fotografie veche, sepia, doar că în loc de sepia totul este alb. Chiar și respirația ta capătă alt ritm, de parcă, odată cu venirea iernii, devenim mai atenți la respirația noastră, ca și cum am ști instinctiv că gerul poate lua ceea ce risipim fără grijă.
Un alt paradox al iernii este că ea este anotimpul în care lumina devine un eveniment. În orice alt sezon, lumina vine firesc, aproape banal, ca o prezență permanentă. Dar iarna, lumina este prețioasă. Fiecare rază devine un spectacol. Fiecare reflexie pe zăpadă este o scenă. Fiecare fărâmă de lumină care se frânge printre crengile înghețate e un act unic, irepetabil. Este o lumină care se naște greu, se apără, se transformă și dispare, lăsând în urmă o intensitate de amintire.
Sunt zile de decembrie în care lumina pare să plutească, nu să cadă. Parcă nu vine de sus, ci din lateral, din față, din spate, din toate direcțiile, ca și cum s-ar reflecta în mii de oglinzi invizibile. Asta pentru că zăpada, chiar și atunci când încă nu s-a așezat complet, creează suprafețe reflexive pe care lumina le folosește cu o creativitate aparte. Dacă primăvara ne face să ridicăm ochii spre cer, iarna ne îndeamnă să privim în jur. Lumea devine un atelier de lumină.
Dar iarna nu este numai lumină. Este și atingere. Atingerea aceea specială a gerului, care nu seamănă cu nicio altă senzație. Nu e doar frig; e o formă de contact. E un fel în care lumea îți spune: „Ești aici.” De aceea, mulți simt iarna ca pe un anotimp al prezenței. Te aduce în corpul tău, te face conștient de felul în care pășești, respiri, te miști, simți. Fiecare centimetru de piele devine un receptor. Fiecare pas, un act de voință. Fiecare inspirație, un mic curaj.
Și poate tocmai de aceea iarna este atât de propice pentru poezie: pentru că te obligă să fii prezent în propriul corp și, în același timp, să te refugiezi în propria minte. Este o tensiune extraordinară — corp și spirit în același timp încordate, dar nu conflictual; doar conștiente unul de celălalt. Iarna îți amintește că ești o ființă vie într-o lume vie, iar zăpada este mijlocul ei cel mai delicat de a transmite asta.
Poate că, în fiecare an, scriem aceeași poveste despre iarnă. Dar de fiecare dată o simțim diferit. Pentru că niciun fulg nu cade la fel, niciun viscol nu mușcă identic, niciun apus peste zăpadă nu are aceeași nuanță. Iarna este constanță în formă și schimbare în detaliu. Și tocmai aceste detalii sunt cele care deschid poezia. În ele se află infinitul mic al iernii — un infinit compus din gesturi minuscule, dar esențiale.
De aceea, în acest preambul, încerc să așez iarna înaintea cititorului nu ca un sezon, ci ca o existență. Ca pe o ființă care intră în lume cu încetinitorul, își așterne hainele de alb, se apleacă asupra noastră cu o grijă aproape maternă și apoi ne privește, așteptând să vedem dacă vom înțelege lecția ei: aceea că tăcerea nu este absență, ci formă de prezență.
Există o cumpănă a iernii, un prag aproape invizibil, care nu poate fi măsurat în grade sau în centimetri de zăpadă. Este un prag interior. Înainte de el, încă mai apar regrete ale toamnei, suspine ale luminii aurii, urme de ploi leneșe. După el, lumea se schimbă. Aerul devine mai dens, liniștea capătă consistență, iar pașii prin oraș lasă urme care nu mai sunt ale grabei, ci ale unui alt fel de mers, un mers meditat, atent, aproape ceremonios. Iarna ne îndeamnă să ritualizăm gesturile simple — să ținem mai strâns în palme o cană fierbinte, să ridicăm privirea spre cerul alburiu, să ascultăm mai atent trosnetul ghetelor pe trotuar.
Începem să observăm ceea ce altădată ne scăpa. O ramură încărcată de chiciură devine un întreg poem vizual. O dâră de abur ieșind dintr-o gură de om pare un semn lăsat lumii, un mesaj efemer. Un fulg prins pe gene transformă o clipă banală într-o mică revelație. În iarnă, detaliile se dilată, iar lucrurile minuscule capătă o intensitate neașteptată, ca și cum frigul ar avea darul de a magnifica tot ce este fragil.
Există în această amplificare o poezie secretă, o poezie care nu are nevoie de cuvinte pentru a fi percepută. E o poezie a gesturilor, a respirațiilor, a luminii care revine de la zăpadă ca un ecou. O poezie a absențelor — absența zgomotului, absența culorilor violente, absența agitației. Și totuși, tocmai aceste absențe creează un spațiu în care sensibilitatea crește. Iarna nu este o lipsă; este un spațiu plin în care sensurile se așază altfel.
Poate că de aceea, în acest anotimp, oamenii tind să viseze mai mult. Noaptea lungă pare să ofere mai mult timp viselor, iar lumina scurtă a zilei pare să fie o punte, nu un popas. Trecerea timpului devine un fel de unduire, ca un val care se retrage și revine fără grabă. În această unduire apar, uneori, amintiri vechi, fragmente din copilărie, imagini ale unor ierni pierdute. În ele, fiecare om găsește ceva diferit: o joacă, o iubire, o casă, un chip, o absență, o liniște. Iarna este, în felul ei, o memorie universală.
Și totuși, iarna nu este doar nostalgie. Este și un spațiu al dorinței, al apropierilor blânde, al gesturilor care devin mai calde tocmai pentru că afară e frig. Este anotimpul în care o atingere are dublul intensității, în care un sărut sub zăpadă devine un mic incendiu intim, în care o privire purtată peste colțul unei eșarfe înghețate poate ține de cald o seară întreagă. Senzualitatea iernii nu este una dezlănțuită, ci una profundă, lentă, tăcută, ca o flacără mică ce refuză să se stingă. E o senzualitate care nu cere lumină, ci doar prezență.
Această dualitate — nostalgia luminii și intensitatea frigului — creează o tensiune poetică inepuizabilă. De aceea, versurile care vor urma vor fi uneori calde ca o cameră luminată, alteori reci ca o margine de gheață. Vor alterna tonalități, exact cum alternă fenomenele iernii: o ninsoare lină va preceda poate un viscol tăios, o seară calmă va ascunde un ger năprasnic. Poezia care se naște din acest anotimp este una a contrastelor, dar și a armoniei dintre ele.
Dincolo de fenomen, însă, rămâne omul. Omul în fața iernii. Omul care privește fulgii și simte că primește un mesaj. Omul care se pierde în ninsoare și se regăsește, fără să vrea, într-o stare de liniște ce nu seamănă cu nimic altceva. Omul care se simte mic în fața viscolului, dar în același timp parte din povestea lui. Omul care simte că iarna nu e doar o manifestare a naturii, ci o manifestare a propriei sale interiorități.
În acest preambul, încerc să deschid o fereastră către acea interioritate. Încerc să creez un spațiu de așteptare, de predispoziție, de receptivitate. Sonetele care vor urma nu sunt simple descrieri. Ele sunt mici ritualuri, încercări de a atinge, prin limbaj, acea vibrație unică a iernii. De a înțelege ceea ce nu se vede. De a asculta ceea ce nu se aude. De a da formă unei lumini care nu se lasă prinsă.
Într-un fel, totul începe cu un fulg. Nu cu o ninsoare, nu cu o noapte întreagă de iarnă, ci cu un singur fulg care cade. Un fulg care, timp de o fracțiune de secundă, conține în el întreaga lume. În acea clipă, totul e posibil — și visarea, și poezia, și memoria, și dorința. Un singur fulg poate declanșa o poveste. Poate declanșa o lume.
Iar această lume este ceea ce încerc să pregătesc aici.
[va urma…]
©Ioan Muntean, 2025
-->
Comentarii