GLUMA REUȘITĂ
Luni în șir se zvârcolise de dorul fetei Mirel Soreanu. Dubaiul era la mare depărtare, și nu și-o mai văzuse pe Flaviana cu lunile. Dorul după ea era de două feluri: în timpul zilei ofta cu patos și reușea să îi întristeze și pe alții din jur de-atâta suferință, iar pe timp de noapte își șifona mereu cearșaful, cu gândul cum avea să o răvășească atunci când o reveni acasă, când i-o expira contractul de muncă, cum o să profite de ea în toate felurile. Numai când și-o imagina așa, contorsionându-se, cu mișcările ei de dansatoare la bară, îl apucau insomniile, repetitive, acumulate de-a lungul nopților.
Acum, când știa că avea s-o vadă în curând pe Flaviana, zvârcolelile lui Mirel Soreanu erau altele, de nerăbdare. Nici nu știa cum să își explice starea, de-a dreptul explozivă. Vorbea cu prietenii cu calm și bucurie, ca apoi să se surprindă răstindu-se la dânșii.
Iată-l în mașină, în drum spre aeroport. Mai mereu ridica autostopiștii, dar acum gândurile îi bubuiau în creieri, nu avea timp de cei care stăteau pe marginea șoselei. Pentru el exista numai Flaviana. Cum avea să o întâmpine? Cum avea să o impresioneze? Fetei îi plăceau mult glumele lui, căci așa o și cunoscuse, în acel fel o și îngenunchease, prin imbatabila lui carismă.
Își făcea mai multe planuri. Să o aștepte pe iubită cu o pancartă în mână pe care să scrie „Flaviana Sânziana”!? Fata i-ar fi gustat cu siguranță umorul. Ori să se lungească pe beton, în plin aeroport, să își întindă palma și să pretindă că era un cerșetor?! Gluma lui ar fi picat exact la țanc. S-ar fi potrivit cu coincidența venirii ei din Dubai. Ea bogată, el sărman, i-ar fi interpretat-o ca pe un apropo la veniturile pe care și le adunase cu atâta sârg în calitatea ei de dansatoare de baruri. Sărea dintr-o ipostază hâtră în alta, de la o concluzie la alta. „Chiar așa, oare pe unde o să mă ducă? Prin ce localuri, prin ce restaurante sau cluburi? Că a muncit fata, și-a adunat o adevărată avuție, n-a făcut pe șomerul ca mine”!
Își jură în conștință să îi toace fetei măcar jumătate din banii cu care venise, că biliardul era scump, la fel și pokerul, și păcănelele. Brusc îi năvăliră în minte alte gânduri: „Aoleeeu, să vezi ce-o să-i fac, să vezi ce-am s-o mai răvășesc. Ce escapade ale nopții, interminabile”! Își memorase niște poziții inspirate din revistele erotice, promițându-și de-a lungul lunilor de abstinență că le va pune în aplicare atunci când îi va veni norocul.
Călătorii începeau să se ivească la terminalele de sosire. Și-o zări pierdută în mulțime, cu mult mai superbă decât și-o luase, mai sigură pe ea, incomparabil mai stilată. Uită pe loc și de scrisul pe pancartă și de cerșetorie. Vru să se întindă pe betonul lucios și să îi spună: „Flaviana, sunt a ta! Calcă-mă-n picioare, strivește-mă ca pe-o gânganie!...” Însă nu îi fu dat să îi fie. Născoci pe loc altceva. O respinse cu vehemență din îmbrățișare. Îi luă bagajele și o luă repejor spre mașină, fără să o lase să se dumirească. Flaviana îi venea din urmă, și îi zâmbea cu dor și cu căldură.
-Ce te-a apucat, cei cu tine?
-Voi, asiaticii, nu prea vă spălați. Mi-e frică să nu mă căpătuiesc cu vreo malarie! îi explică zorit, luând-o de-a dreptul la fugă.
Flaviana îl ajunse și îl lovi zburdalnic peste umăr, râzându-i cu sinceritate. Însă Mirel Soreanu se străduia să își ascundă luciul ochilor, ca nu care cumva să scoată o tentativă de zâmbet, fie ea și cea mai fragilă. Se pricepea foarte bine să joace pe seriosul. De altfel, de trei ani de când erau împreună fata nu își putuse da seama niciodată când glumea și când era serios, iar farsa lui mergea de minune, parcă era bătută-n cuie.
Trânti bagajele iubitei lângă mașină, scormonindu-se prin buzunare după cheie. Flaviana îi sări la gât și începu să îl sărute cu patos. Mirel Soreanu dădu în recul, încercând cu mișcări isterice să i se smulgă din brațe. Imită apoi niște sunete de vomă aproape perfecte, cu ochi înroșiți și lacrimi. Iubita îl eliberă și îl întrebă uimită:
-Ce s-a întâmplat?! pe când bucuria i se disipa vizibil.
-Îți duhnește gura ca naiba! o lămuri Mirel Soreanu, și ca să o încredințeze, flutura scârbit cu palma.
Flaviana tăcea. Își aduna tot timpul din lume ca să îi dea o replică oarecare. Nu scoase decât niște îngăimări fragile, cu iz de dezvinovățire:
-Poate că n-am mai mâncat de mult. De-acolo mi s-o fi trăgând! Deși... în avion ne-au dat de mai multe ori de mâncare. Și să știi că după fiecare masă ni s-au pus la dispoziție niște periuțe și paste de dinți minuscule...
Mirel Soreanu dădu cheie autovehiculului, rulă lin printre mașinile parcate, introduse jetonul în orificiul aparatului barierei, și părăsi aeroportul. Îi și răspunse fetei, într-un târziu, după vreo trei minute:
-Te rog pe cât posibil, să nu mai vorbești!
Străzile rămâneau în urmă. Rămâneau și binecunoscutele poduri ale zonelor limitrofe ale Bucureștiului. Chiar și o localitate. Mașina torcea somnolent, mai înceată decât cele amestecate în nebunia traficului, iar lucrul acesta îl dirija șoferul, dornic să tărăgăneze timpul. Îi fusese dor de Flaviana. O urmărea îndelung cu coada ochiului, nu se mai sătura de dânsa. Îi venea să sară pe ea, să o strivească la piept, dar farsa trebuia dusă cu îndârjire până la capăt, căci el ar fi ieșit atunci din puternica lui fire, din neclintita lui caracteristică, nu s-ar mai fi numit Mirel Soreanu. Dacă ar fi cedat, nu și-ar mai fi făcut cinste numelui.
La rândul ei, și Flaviana îl sorbea din ochi. Biata de ea, își făcuse mii de scenarii în cap cu ocazia revederii, însă nu se așteptase deloc la unul ca acela. Nu mai rezistă tentației. Își puse palma albă, cu manichiura ei fermecătoare, de-asupra palmei lui, proptită-n schimbător. Mirel și-o trase scârbit, cu mișcări isterice, de-a dreptul repezite. Dădu drumul unor înjurături spuse în surdină. Se aplecă și își culese de sub scaun cârpa de șters parbrizul. Începu să își frece vârtos încheietura brațului, ca să și-o deparaziteze.
Flaviana, în neputința, în nedumerirea ei, se grăbi parcă să i se dezvinovățească:
-Mi-a fost atât de dor de tine, Mirele, că-mi vine să te-nghit!
Își puse de această dată ambele mâini reci, mătăsoase, pe palma-i proptită-n schimbător.
-Să știi că toată săptămâna sunt singură-n apartament. Ai mei au plecat la țară, că bătrânii nu le mai pot, și trebuie neapărat să îi ajute cu treburile agricole.
Mirel Soreanu își flutura cu isterie palmele în jurul nasului, lăsând volanul cât colo. Dădu drumul la maxim ventilației și îndreptă toate orificiile acesteia spre fată.
-Pentru numele lui Dumnezeu, poți să taci definitiv odată din gură???
O vedea cu coada ochiului cum își mușca buzele, simțea cum se consuma, îi bănuia bruschețea lacrimilor.
Flaviana Trânti cu necaz un pumn în geamul lateral, după care îl penetră cu o privire mai mult decât cătrănită:
-Ce naiba ai? Ce te-a apucat???
Lui Mirel Soreanu îi sări țandăra. Învârtea isterizat mânerul ferestrei. Conducea cu capul afară, în plina bătaie a vântului. Când se convinse într-un târziu că Flaviana nu mai avea nimic de argumentat, de-abia atunci când îi îngheță destul de serios capul, răsuci înapoi mânerul și reduse ventilația la jumătate, însă, din vigilență, lăsă orificiile tot îndreptate către fată. O scruta cu coada ochiului, într-o profundă tăcere. Îi era milă de ochii ei albaștri, împăienjeniți de lacrimi, dar se și distra în același timp de minune.
De o bucată bună de vreme mergeau cu viteza melcului pe Valea Prahovei. Îl cam omora plictiseala. Și ce mult ar fi discutat cu Flaviana. Câte întrebări ar fi vrut să îi pună, cu duiumul. Murise de dorul ei, era însetat să îi soarbă orice cuvânt, orice vorbă din gura ei rozalie. Își dorea din răsputeri să înceteze cu farsa, să se repeadă spre ea și să o îmbrățișeze de să o sfărâme, să îi julească buzele de atâtea săruturi, însă pe de altă parte, i-ar fi părut tare rău să strice punctul culminant al glumei.
Se împotmoli în interminabilul șir de autovehicule. De mai bine de cinci minute nu mai înaintase cu niciun centimetru. Trebuia să spargă rutina, trebuia să o mai sâcâie cumva. Se uita stupefiat la dânsa, fără să se ferească. Cu mâna stângă se ținea de nas, iar pe cea dreaptă și-o flutura în silă.
-Ai tras cumva un pârț?! o întrebă în așa fel, cu atâta siguranță pe sine, de ziceai că era absolut sigur că Flaviana ar fi fost făptașa.
-Dă-o naibii de treabă! îi explodă iubita.
-Pfoaaai, să fiu al naibii!
Mirel Soreanu deschise toate ferestrele autovehiculului, inclusiv pe cele din spate, și dădu din nou la maxim ventilația. Părăsi pe urmă mașina. Din motive maxime de siguranță deschise și capota. Prin parbrizurile altor mașini, îngrămădite în trafic, le arăta șoferilor, cu adâncă jignire, că pasagera lui era balonată, că îi mergea burta. Părăsi pe urmă carosabilul și se adăposti în spatele unui tufiș, de unde i se zărea doar capul.
Coloana se puse în mișcare, iar cei care nu puteau depăși mașina abandonată claxonau cu isterie. În ciuda acestor neajunsuri, Mirel Soreanu o ținea sus și tare, răcnind din tufișuri la Flaviana:
-Dacă mai vorbești și dacă te mai comporți în halul ăsta, eu cu tine în aceeași mașină nu mă mai sui! Din banii de Dubai, te pui subit să dai examenul de conducere!...
Tăcerea îl omora, și așa o tot duse până la Sibiu. Doamne, și câte i-ar fi spus, cât de mult ar fi vrut să îi păstreze mâna ei într-a lui, câte pupicuri i-ar fi dat pe minut. Îi trânti geanta în fața blocului, în parcare.
-N-aș vrea să mă infestez cu vreo molimă. Dubaiezii sunt niște răpciugoși, iar microbii lor pătrund adânc în textura geamantanelor!
O lăsă să își care singură băgăjoaiele până la etajul al treilea. Imediat după ce luă cotitura, Mirel Soreanu coborâ din mașină și se tupilă în desișul unor crengi, ca să o iscodească pe Flaviana nestingherit de acolo. Fata își urnea cu greu bagajele, iar el se distra de minune, chiar se surprinse rânjind cu glas tare. Îl prinse mila pe urmă, ofticându-se singur. Îi venea să o lase naibii de glumă și să se repeadă să o ajute, însă i-o luă înainte Liviu, un vecin, cu care se și împrietenise de-atâta timp de când tot trecea pe acolo. „Ticălosul boalii. Ce-i cu bravada asta de amabilitate la el?! De ce se amestecă în alte treburi??? De ce n-o lasă să-și care cuferele singură? se întreba, înverzindu-se de indignare. Am să-i zic eu și lui Liviu ăsta vreo două...”
Indignarea lui Mirel Soreanu se volatiliză repede, în compania câtorva shut-uri de Jagermaister și o halbă de bere. Îi trecu indirect, pentru că nu de asta îi ardea lui, de savurat licori. Se tot uita cu nerăbdare la ceas, ca să treacă odată afurisita aceea de oră. Mai avea încă cinsprezece minute. Abia apoi, după ce ar fi lăsat-o destul să se zvârcolească, i-ar fi explicat râzând că tot comportamentul lui deplasat nu îi fusese decât o mare farsă, cea mai reușită pe care i-o putuse dedica vreodată, de care ar fi râs amândoi cu anii, o glumă specifică lui, căci nu s-ar mai fi numit Mirel Soreanu dacă și-ar fi ieșit din tipologie. Încă puțin și avea să și-o strivească în îmbrățișare, mărturisindu-i cât de dor îi fusese de dânsa, cât de mult suferise după ea.
Abandonă cât colo sfertul de bere călâie. Puse repede mâna pe telefon, exact în fața clubului. Flaviana nu-i răspunse. O mai apelă o dată. „O fi la duș”! își spuse, frecându-și palmele cu bucurie. Se hotărâ să îi mai lase fetei încă zece minute, după care să o resune. Se întoarse cu resemnare la berea călâie. Marja de timp îi trecu cu greu, iar dinamismul jocului de șah de pe ecranul televizorului ținea timpul și mai abitir în frâu. O sună pe Flaviana, cu nerăbdare. Primi eroare la conexiune. Reapelă. Aceeași eroare. Inima începu să îi duduie, pompându-i în corp alcoolul cu hărnicie. La al treilea apel concluzionă definitiv că fata îi dăduse reject la număr.
„Ce prost am fost! se certa pe drum. Ce era adică, dacă îi făceam o altă glumă, una simplă?! Sau dacă nu o făceam deloc, că nu cred că îi ardea ei după atâta drum și oboseală de glume. Eram acum deja cu ea în pat, sau sub duș”!
Trecu pe lângă o florărie. Vru să îi cumpere un buchet de flori. Se răzgândi de la neinspirata idee. Fata ar fi râs mai târziu de el, și apoi ar fi râs pe față de el împreună cu prietenele ei. Nu, nu, amambilul lui gest i-ar fi fost considerat o slăbiciune. Parcă o auzea pe Flaviana: „Ha, ha... Să vezi ce s-a muiat ca un pui de cocoș pus la proțap. O țâră să nu îl bagi în seamă, și uite-l... cu flori”! Nu putea să își trădeze punctele slabe. I le-ar fi folosit la maxim. Cum ar fi crescut-o, așa ar fi avut-o...
Își schimbă total atitudinea când ajunse la ușa Flavianei. Era numai într-un rânjet. Nu îi deschise nimeni, iar dincolo domnea o liniște disperat de îngrijorătoare. O așteptă proptit acolo cel puțin jumătate de oră. Se plictisise. Coborâ scările și făcu un tur al blocului, un motiv în plus ca să își adune gândurile și să se dojenească de prostia pe care o făcuse. „E adevărat, că trebuie să fii orgolios cu fetele până la capăt, dar să nu depășești limitele, că pierzi bătălia. Ce ți-era dacă mai lăsai și tu naibii din mândrie?!? Poate-acum erai în cine știe ce restaurant luxos, nu rătăceai ca prostul pe coclauri...” Telefonul fetei îi dădea reject mai departe, cu încăpățânare.
Îi lăsă un bilet în cutia poștală o oră mai târziu, pentru că tot nu era acasă. După o noapte de insomnie i se repezi din nou în fața ușii, cu un buchet de flori de această dată, căci, la naiba cu mândria, și Flaviana lui era o ființă umană. Avea el de gând să se răzbune după împăcare, să o șicaneze și să îi tot facă zile fripte de să se sature, cu carul, însă nu chiar ca cea de la aeroport, căci pentru neghiobia cu pricina se judecase destul de unul singur. Gata acum. Și-o dorea numai pe fată.
Îi stătu inima în loc atunci când după încăpățânate insistențe nu îi deschise nimeni. Văzu în același loc și biletul pe care i-l lăsase, neatins, în cutia poștală.
O singură constatare făcuse Mirel Soreanu în ultima săptămână de când nu o mai văzuse pe Flaviana. Biletul dispăruse. Și atât. Plângea de mama focului, în plină stradă, dar doar atunci când nu îl zărea vreun trecător. În tot acel timp, își pusese mii de întrebări. Unde îi dispăruse iubita? Pe unde o purtau pașii? Din unele întrebări află de la vecini că unii o văzuseră, alții nu. Lui, în ciuda deselor vizite pe care le tot făcuse pe acolo, draga lui Flaviană nu i se arătase deloc.
O zări până la urmă, după două săptămâni de căutări disperate. Pesemne că o căutase acolo unde nu trebuise. Iat-o acum, în fața renumitului club „No Frustration”, la braț cu un tip bine făcut și binecunoscut, pe care îl ura din tot sufletul, iar în momentul de față... îl ura și mai tare. Cum să se repeadă la el și să îl ia la pumni și picioare?! Și nu îl deranja deloc faptul că depravatul cu pricina l-ar fi omorât urgent cu bătaia, deoarece era unul dintre cei mai cunoscuți foști sportivi ai orașului, ar fi dat și el în nesimțit de și-ar fi rupt pumnii, cu tot cu omorul primit; îl intimida însă mult funcția actuală a acestuia...
În sala de așteptare a oficiului forțelor de muncă atmosfera fu pașnică și înghesuită, însă cei din imediata apropiere a lui Mirel Soreanu i se îndepărtau cu băgare de seamă când îl vedeau din ce în ce mai recalcitrant. Chiar și persoana desemnată cu ordinea fu nevoită să intervină de vreo câteva ori ca să îl calmeze, însă și așa, din maximă vigilență, cetățenii împinși acolo împotriva voinței lor de către fenomenul șomaj nu i se mai apropiară. Îl observau cu precauție, temători cumva să nu îi tulbure starea de spirit și mai tare. Pufăia cu ochii închiși, străduindu-se din răsputeri să își stăpânească pornirile. Părea că reușea până la urmă, ca apoi să reînceapă să lovească mânerele și spătarele scaunelor. Cei care îi erau într-o oarecare apropiere puteau distinge și ceea ce spunea: „Chiar cu prim vicesecretarul pe partid să umble?!? Vaca boalii”!!! Omul de ordine intervenea timid, cu accentuată precauție, rugându-l cu umilință să se calmeze...
Părăsise oficiul forțelor de muncă cu dezideratul de a se face șofer de curieriat internațional. Aceasta ar fi fost cea mai mare răzbunare împotriva Flavianei și... împotriva oricărei fete. Duba aceea l-ar fi protejat, l-ar fi lăsat naibii în pace, nu l-ar fi înșelat cu niciun prim vicesecretar pe partid, căci un îmbufnat de acea talie nu s-ar fi încumetat să o conducă. Cât despre glume, despre farse... nu o să le mai facă pentru nicio cucoană de pe planetă. Nu îi meritau silința, și nici bunăvoința. Îi veni în minte Flaviana, hâdă, lipsită de umor, mult prea serioasă, mult prea încrezută pentru el. „Nesimțita naibii! o bombănea, pe când privea absent prin fereastra tramvaiului. Și cât de mult am așteptat-o, câtă încredere am investit în ea, cât m-am zvârcolit cu gândul la ea!... Definitiv nu mă merită. Mirele, mamă, trezește-te la realitate, Mirele! Viața e plină de himere!!!...” De necaz, trase cu sete un pumn în hubloul tramvaiului, făcând ca ceilalți călători care îi stăteau în cale să i se înlăture cu mare precauție...
-->
Comentarii