Noaptea îşi şterge ridurile,
pe cupola cerului sfinţii pictează capela franciscană.
Ochii scoşi din orbite se retrag cu evlavie la loc
şi-n ultima celulă se simte măreţia şi pacea
până se-nmulţersc stelele precum peştii.
Fiecare muritor are o stea în care se retrage
cu sufletul desprins de ultima monadă a lumii,
scara devenirii are treptele luminii în timp
fără să poarte semnele niciunui cuvânt.
Golul se retrage în sine ca într-un tunel
prin care comunică constelaţiile şi galaxiile.
În golul din mine se amestecă misterele
în care sufletul intră-n agonia înainte de sfârşit
fără ca gândul să depăşească bariera
ce separă cele două lumi total diferite.
-->
Comentarii