(mulțumiri Asociației 15 Noiembrie din Brașov pentru înlesnirea la documentație)
Cojile seminţelor de floarea soarelui se înmulţeau în continuu, treptat, încet şi sigur, până când acoperiră aproape în întregime faţa de masă, formând pe alocuri movile. Şi continuau să crească, parcă în ciuda lui Jan Scarlat, care privea ofuscat atât la seminţele coapte pe plită care se serveau din abundenţă, cât şi la ronţăitorii acestora şi, starea lui psihică trecea de la o postură în alta: la început de comicăreală, apoi de perplexitate, ca să ajungă în cele din urmă la dezgust. Însă toate aceste transformări nu păreau să îi deranjeze pe cei din familia Roman: Ion, nevastă-sa Mihaela, şi cele două fiice ale lor Marta şi Camelia. Ședeau cu toții în jurul mesei, devorau neîncetat bietele seminţe, şi ascultau cu zâmbetul pe buze terifianta povestire a lui Ion, pe care o auziseră deja de nenumărate ori cu prilejul oricăror vizite făcute de vreun musafir. Poate că această povestire era singura forţă care îl mai ţinea încă pe Scarlat în loc şi îi mai alina proaspăta durere de ficat care îl apucase. Venise cu o problemă şi acum era obligat să asiste la o alta:
-Nu ştiu cine mi-o fi stârnit până într-atât curiozitatea, Dumnezeu sau dracul?
-Toate au scopul lor, Ioane! îl încredinţă Scarlat. Semnele de întrebare le vei elucida peste câtva timp, peste câţiva ani sau poate pe lumea cealaltă.
-Că bine zici! îl aprobă Ion. Uite că a trecut mai bine de un an şi tot n-am găsit încă un răspuns.
-Am azit că ţi-au dat drumul deja de trei săptămâni.
-Ba chiar de-o lună! îi rânji Ion prosteşte, ciufulind cu bunăvoie coama blondă a fiicei sale Camelia, care nu se mai sătura să îl privească.
-Văd că va fost dor de tăticul vostru! remarcă Scarlat, zâmbindu-le oarecum.
-Ne-a fost dor de el la toţi! sări doamna Roman, zâmbindu-i cu gura până la urechi. Dar serveşte-te Jane, nu sta după noi, simte-te ca acasă! îl îmbie cu o nouă tavă cu seminţe pe care i le puse în faţa ochilor spre adîncul lui dezgust, iar cele două coji care stăteau lipite de barba femeii i-l amplificau, făcându-l să reacţioneze cu totul reticent la ospitalitatea acesteia. Cojile de seminţe îi decorau fizionomia de mai bine de un sfert de oră şi, nimeni nu se încumeta să îi spună să și le înlăture.
-Şi cum naiba de te-au agăţat ăştia, măi, Ioane? Ai pătruns şi tu în clădire? îl descosea Jan, dornic să afle cât mai multe.
-Nu, măi. M-a pus boala să mă ţin după nebunii ăştia ai mei de colegi ca să văd cât de hotărâţi erau. Şi când am văzut cât erau de hotărâţi m-am oprit pe trotuar şi am continuat de acolo să mă zgâiesc la ei. Eu mai mult mă distram şi îmi râdeau toate mădularele în mine, văzându-mi colegii care au trecut de la băşini, râgâieli, slănină cu ceapă, direct la patriotism şi marşuri de protest. Aşa m-am şi văzut în fotografiile lor când m-au dus la secţie, râzând şi arătându-i cu degetul. Aşa m-au şi poreclit: “Nea Veselie”. Să vezi ce mai râdeau când mă căpăceau şi mă sâcâiau cu interogatoriile. Îmi ziceau: “Ţine, Nea Veselie!” şi îmi jucau şalele cu pumnii de mă dureau cu orele. Da nici eu nu m-am lăsat mai prejos, le-am intrat în joc. Râdeau ei, râdea şi nea Veselie. Ghinionul meu a fost că în poze purtam echipamentul de lucru, salopetele. Am avut şi noroc, cu carul. După ce m-au cotonogit săptămâni întregi cu bătaia şi cu torturile, le-am putut demonstra că în acea zi tocmai mă întorsesem de la vot. Norocul meu a fost că au avut dramul de bunăvoinţă şi au cercetat formularele. De acolo a reieşit că fusesem prezent la alegeri. Nu m-au crezut că am participat la revoltă ca un simplu privitor inofensiv. Sau mai bine zis, n-au vrut să mă creadă!
-Mai degrabă n-au vrut să te creadă! Bine spus…-îl aprobă Scarlat, stârnind spre mirarea lui bunădispoziţia tuturora.
Cel mai abitir râdea doamna Mihaela Roman, care îşi puse imediat rolul incontestabil de gazdă în funcţiune. Îl găsea deosebit de simpatic:
-Haideţi, domnule Jan, serviţi-vă vă rog cu seminţe!
Scarlat dădu din nou cu ochii de cojile negre din barba femeii, şi asta îl enervă deosebit la culme:
“Doamnă dragă, mai lasă-mă dracului cu răsărita dumitale!” însă se mulţumi să o refuze amabil cu mișcări de negație ale capului, zâmbindu-i cu o desăvârşită prefăcătorie. Se îndreptă pe urmă spre Ion:
-Şi cum te-au săltat?
-Ehe, mari şmecheri. Mi-au zis că am fost identificat ca martor la un accident de circulaţie. M-a pus naiba să le mai şi confirm: “Da, cum să nu! S-a răsturnat un beţiv cu bicicleta pe carosabil şi i s-au spart sticlele cu bere din cofer. Să vedeţi ce-l mai înjurau şoferii…”
“Da, da! îmi zâmbea prieteneşte miliţianul. Urmeză să ne confirmaţi toate lucrurile acestea la secţie! Sunt nişte detalii importante, vă rugăm să le ţineţi minte!”
Ce credul am fost, şi deosebit de prost!
Ultimele sale cuvinte stârniră o isterie în masă. Cele două fiice ale sale: Marta şi Camelia râdeau cu toată sinceritatea, ca de altfel şi nevastă-sa. Scarlat schiţă doar un zâmbet, şi acela pe jumătate amarnic: „Nu mai e Roman omul pe care îl ştiam. L-au dilit ăia, şi odată cu el i s-a dilit şi familia.”
-La început au fost foarte politicoşi cu mine. Unul dintre miliţieni mi-a aprins chiar şi o ţigară. În curtea miliţiei, când m-au dat jos din dubă, mi-am dat seama că ceva nu puţea a bine. De la mai multe ferestre cu gratii răzbăteau gemete, urlete şi strigăte isterice. Am auzit şi plânsete, chiat şi de copii. De-abia atunci li s-au schimbat şi lor feţele, de la amabilitate,la sarcasm şi nervozitate. Am dat instinctiv să mă urc înapoi în dubă, însă unul dintre ei, mai solid, m-a prins vârtos de mână şi m-a întors către intrarea în secţie atenţionându-mă: „Mă, să fii cuminte!” S-a băgat în seamă şi şoferul, un schilod, îi atârnau pantalonii în cur...
Povestitorul fu întrerupt de voioşia de nestăpânit a familiei. Îl găseau foarte hâtru. Însă pe Jan îl deranjau toate aceste întreruperi. Voia cu orice dinadins să afle ce se întâmplase în spatele societăţii:
-Şi ce ţi-a zis şoferul, a fost respectos?
Observând că lui Scarlat nu îi ardea de râsete, fiicele şi soţia fostului deţinut se calmară subit.
-Ei aş, respectos! îl privi pe Jan cu contrazicere. Mi-a indicat o uşă şi mi-a zis: „Pe acolo e intrarea!” şi, ca să fie mai explicit, mi-a ars şi-un şut în moalele feselor.
-Ai, măi, Ioane, ce naiba, chiar aşa s-au comportat cu tine?! îl provocă Scarlat, care era la curent cu o mulţime de astfel de povestiri pe care nu le văzuse niciodată cu ochii, însă le auzise.
-Asta a fost o gâdilătură, Jane. Eu am suportat cum am suportat bruscările lor, însă ce-am văzut la alţii... nu le-aş dori-o nici duşmanilor mei, şi le urez să îi păzească bunul Dumnezeu.
-Ce-ai văzut, Ioane?! îşi exageră Scarlat interesul, de-abia aşteptând parcă să le povestească colegilor cele auzite în tura de seară.
-Încă de la intrarea în secţie era mare haos...
-Dar la ce secţie te-au dus?
-La cea principală! i-o luă înainte nevastă-sa, de a cărei barbă mai atârna doar o singură coajă de sămânță, cealaltă îi căzuse demult. Cât am mai plâns pe la poarta instituţiei şi câte sufertaşe cu ciorbă i-am tot cărat, săracu’...—făcu şi ea pe importanta.
-Pe culoarele secţiei predomina o mare agitaţie. Miliţienii, atât în uniforme cât şi în haine civile, cu feţe specifice sau mascate—îmbrăcate într-o indiferenţă care îţi dădea frisoane—mişunau de pe un culoar pe altul, urcau şi coborau neîncetat scările, intrau în anumite camere, ca apoi să iasă şi să intre la întâmplare în altele.
-Măi, să fie! se uimi Scarlat. Mi s-a făcut părul găină! Şi... te-au întemniţat?
-Răbdare! râse Roman necontrolat, încântat de interesul pe care i-l stârnea lui Scarlat. La început, unul din cei care mă însoţeau s-a desprins de grup, a vorbit ceva cu cei care făceau evidenţa în registre şi m-au predat lor, după care s-au dus înapoi în grabă la maşini.
-Ca să pornească după alte arestări!
-Exact! întări Roman. Cei care m-au luat în primire nu prea au avut timp de mine, şi nici de ceilalţi care îşi aşteptau rândul la investigaţii. Eram prea mulţi, nu mai aveau birouri. Ne-au înşirat de-a lungul zidului şi ne-au pus să mirosim lambriurile. Atâtea ore le-am mirosit că le-am memorat mirosul: dulceag, cu esenţe de praf şi rumeguş, transpiraţie, miros de gură, deznădejde şi teamă.
-Asta da tortură! înmărmuri Scarlat, însă o rafală isterică de râsete ieşite cu hidoşenie din plămânii lui Roman îi curmară pe loc mirarea.
-Faptul că am stat jumătate de zi lipit cu nasul de lambriurile culoarului, că nu am avut voie să îmi mut privirea nici în stânga şi nici în dreapta ca să îmi studiez colegii de suferinţă, că am stat atâtea ore nemâncat şi însetat, sau că nu aveam voie să îmi mut greutatea piciorului de pe unul pe celălalt, pentru mine toate astea nu au fost o tortură!
-Hai, mă, Ioane, mă iei cu exageratul?!
Roman îi făcu un semn molatic, desemnat permisiunii să fie lăsat să continue, şi îşi reluă cu aceeaşi însufleţire debitul:
-Adevărata tortură era să aştepţi să îţi vină rândul, ascultând urletele înfiorătoare pe care le scoteau cei care erau supuşi la interogatorii, în acompaniamentul furnicăturilor de pe şira spinării. De ce or fi scos atâta timp sunetele acelea animalice?! Ce le făceau? Le smulgeau unghiile, le striveau degetele în tocul uşii, îi ardeau cu ţigara?... Noi, cei din hol, ne răream cu încetinitorul. Însă nu ne puteam da seama de lucrul ăsta. Nu ne era permis aşa ceva. Dacă îţi mişcai cu câţiva microni bărbia mai la stânga sau la dreapta, primeai o palmă atât de răsunătoare peste ceafă, de îţi răsuna jumătate de oră timpanul mai încolo. Eu n-am încasat decât una. Însă mi-a fost de-ajuns pentru tot timpul cât am aşteptat acolo. Mi-am propus cu o disciplină de fier să le intru în voie, dar nici aşa nu m-au lăsat în pace. Un gardian grăsun și bondoc, mi-a îndesat fără nicio milă degetul mare în spinare, de mi-a perforat ridichiul. N-am îndrăznit să mă chircesc şi să mă văicăresc de durere...
„Ce paştele mă-tii stai cu ochii închişi? s-a răstit de-odată de m-am cutremurat tot. Te gândeşti, hai, reflectezi? Înainte să faci excrementu’ pe care l-ai făcut timp de o jumătate de zi, n-ai avut deşteptăciunea să-ţi bagi minţile-n cap? Las’, c-o să ai tu tot timpu’ din lume, bă, să te tot gândeşti la ce-ai făcut! În două zeci şi cinci de ani or să îţi sece toate! Atât o să iei, băă!!! a răcnit la mine din toţi bujocii. Atât o să luaţi, băă!!!” a răcnit şi la ceilalţi.
Am înghiţit în sec. Mi-am făurit în câteva secunde viitorul. Mă şi vedeam la defrişări în balta Brăilei. Parcă-mi văd şi acum în creieri pacheţelul cu îmbrăcăminte, lame de ras şi săpun, cenzurat, trimis o dată la jumătate de an, că mâncarea şi ţigările din el le-ar fi dat ăia care l-ar fi controlat dispărute. Apoi mă gândeam la nevastă-mea, singură, neajutorată, crescând doi copii, fără un suflet bărbătesc lângă ea care să o susţină, fără să mă mai aştepte...
-Te-aş fi aşteptat şi nouăzeci de ani! se înflăcără nevastă-sa Mihaela, strângându-l la piept cu putere.
-Şi apoi mă gândeam la fetele mele, cum or să se descurce ele singure? Fără tată, fără educaţie, neajutorate; să mă uite. Îţi dai seama că peste douăzeci şi cinci de ani, cînd aş fi ieşit de acolo, aş fi avut şaizeci şi trei? Copiii mei nu m-ar mai fi recunoscut, nu m-ar mai fi ţinut minte. Poate că mi-ar fi fost ruşine să mă arăt în faţa ochilor lor, le-aş fi evitat. Mă şi vedeam căţărat la vârsta boşorogeniei prin tot felul de copaci, urmărindu-le de sus de acolo, ca să le văd cu ce boala de beţivi, boschetari, aurolaci sau tot felul de depravaţi mi s-au căsătorit sau îmi umblă. Dar n-a fost să fie aşa! radie Ion Roman. Veniţi la tăticu’ vostru să vă drăgostească!
Îşi deschise braţele voind parcă să cuprindă toată zările şi, cele două fete nu întârziară să îi intre în îmbrăţişare. Stăteau toţi patru într-o înlănţuire drăgăstoasă, ciugulindu-se galeş, în propriul lor alint. Scarlat se temea de un singur lucru: ca nu cumva lui Ion Roman să îi dea prin minte ideea să îşi răsfire şi mai abitir braţele şi să îl cuprindă şi pe dânsul. Însă din fericire pentru el acest lucru nu se întâmplă. Se dezmierdară cât se dezmierdară şi apoi fetele sale şi soţia ieşiră din îmbrăţişare şi se uitau din apropiere la el parcă slăvindu-l, întocmai unui zeu, pe când Roman îşi reluă relatarea:
-Mi-am dat silinţa să nu îi mai calc pe miliţieni pe nervi. Erau deosebit de nervoşi, mai ales ai noştri, braşovenii. Doar la ei acasă scăpaseră situaţia de sub control. Mi-am propus să nu mă mai înspăimânt de urletele care se năşteau dincolo de culoare şi nici să nu îmi mai întorc nicăieri capul nici măcar cu câțiva milimetri. Voiam să se sfârşească totul cât mai repede, indiferent de consecinţe. Ca să îmi treacă timpul, mă gândeam la tot felul de lucruri: la copilărie, la colegi, la locul de muncă, acasă, apoi îmi fredonam în creier zeci de melodii. Obosisem. Stăteam din nou cu ochii închişi şi, de-o bucată de vreme, respiram adânc, parcă aşa oboseala părea mai puţin chinuitoare. În afara mirosului de transpiraţie şi guri stătute am mai simţit unul, de cârnaţ şi ceapă roşie. Am deschis brusc pleoapele. În faţa mea stătea un umflat cu ochii beliţi cât borcanele. Îşi lăsase cascheta de miliţian pe masă. Nu ştiu de cât timp mă observa aşa, că eu deschisesem ochii de-abia atunci când i-am simţit mirosul gurii ghiftuite. Mi s-a apropiat şi mai abitir de nas cu putoarea lui respingătoare şi mi-a tras pe loc nişte concluzii prieteneşti: „Cristomaţia mă-tii, cugeţi, ai?” Îmi prinsese urechea în pumn şi mi-o sucea şcolăreşte: „Când ai spart, vandalizat, hulit, înjurat şi huliganizat în plin centru oraşului n-ai avut timpu’ necesar să cugeţi că nu e bine ceea ce faci, ai?”
N-am îndrăznit să îi spun că eu n-am participat acolo decât ca simplu privitor, că o încasam şi mai tare. Cel mai mult i-a deranjat pe ei faptul că purtam pe mine salopeta de muncitor. M-au asimilat cu colegii mei revoluţionari. Da’ eu am stat ca tot românu’, la locu’ lui, doar m-am zgâit, i-am lăsat pe alţii să isprăvească ceea ce au plănuit. Mi-au şi spus atunci când mi-au arătat fotografiile în care râdeam de mă prăpădeam în toate, că am pângărit uniforma muncii, că scopul ei trebuia să fie unul constructivist, nicidecum unul demolator.
Eu, cel puţin am avut dreptate să nu mă explic. Toţi cei care şi-au dat drumul nemulţumirilor au luat-o pe coajă rău de tot. N-am avut curajul să mă uit la înăbuşirea represaliilor celor nemulţumiţi. Auzeam doar cum erau înfrânţi de bastoane. După icnete, văicăreli, implorări, îmi dădeam seama că în urma loviturilor oamenii cădeau în genunchi. În câteva fracţiuni de secundă, atât cât aveam timp să îmi mişc pupilele, îi mai zăream şi pe alţii zăcând pe burtă. Funcţionarii statului îi ajutau pe suferinzi să se ridice cu grijă şi amabilitate, aplicându-le pumni şi izbituri de picioare în toate direcţiile. Cei care nu se ocupau cu ajutatul îi supravegheau pe ceilalţi şi mai abitir, de-abia atunci răsuna ecoul palmelor după urechi sau după ceafă, când îndrăzneau să îşi întoarcă privirile către cei bătuţi. Eu m-am chinuit pe cât am putut să nu le dau satisfacţia asta. Dar tot te prindeau. Îţi găseau nod în papură pentru orice. Pentru mine, clipa fatală a fost atunci când am început să îmi mut greautatea corpului de pe un picior pe altul. Aşa am primit un baston peste fese de mi-a venit să mă caţăr pe pereţi. Ticălosul a ştiut cum să mă lovească. Mi le-a cuprins pe amândouă. Am scos un icnet înăbuşit, şi mi s-a accelerat respiraţia. Dacă făceai greşeala şi ţipai, mai tare îi enervai, şi de-abia atunci ţi-o luai: „Na, ca să ai motiv să urli!” Aşa se răzbunau pe cei care cedau durerii.
Am stat aşa zeci de minute, ore în şir, fără să mai am curajul să închid ochii. Mă dureau. După un anumit timp îmi dădeau senzaţia de miopie.
Mă obişnuisem de mult cu urletele interogaţilor. Începuseră să mă enerveze şi pe mine. În momentele ălea îi înţelegeam şi pe miliţieni, erau iritaţi de ele. Nici ei nu le mai suportau. Cel mai mult mă deranja însă aşteptarea. Voiam să-mi primesc şi eu căsăpeala şi să fiu lăsat în pace, sau speram că ar fi trebuit să fiu.
Se făcuse noaptea târziu. Eram slăbit, muream de sete şi de foame, însă nu de asta îmi era mie teamă. Miliţienii care ne păzeau obosiseră, nu ne mai supravegheau cu atâta zel. Începusem să dau încet ocheade în stânga şi-n dreapta. După câtva timp, când am văzut că cercetarea făcută de mine nu deranja pe nimeni, mi-am răsucit fără scrupule capul în ambele părţi. Daca-i fi ştiut ce mult mi-au priit mie mişcările astea. Mi-au descleştat toată ceafa şi mi-au mai calmat cârceii care mi se puseseră pe omoplaţi. Am avut apoi timp să îmi văd şi colegii de suferinţă. Rămăseseră mai puţin de zece. Erau terminaţi. Un singur fapt mă îngrozise: când i-am văzut dimineaţa, pentru prima dată, erau bărbieriţi, aranjaţi, împrospătaţi cu parfum bulgăresc cu miros de trandafir, iar atunci, noaptea târziu, puţeau a duhoare şi le crescuseră cu câțiva centimetri bărbile şi mustăţile.
Pe culoare se făcuse cât de cât mai linişte, însă zgomotul agitat al paşilor continua să le predomine. De undeva din cancelariile lor de acolo, continua să se mai audă un singur urlet, inuman, demenţial... Mă temeam de faptul să nu ne lase naibii ăia acolo pe culoar până dimineaţa. Mă gândeam că li se terminaseră tura şi urmau să ne ia şi pe noi după o noapte de nesomn, foamete, sete şi oboseală, taman când ar fi mijit zorile.
Începusem să mă confrunt cu o mare problemă. Mă tăia o pişare soră cu moartea. Nu îndrăzneam să le atrag miliţienilor atenţia asupra acelui fapt. Un nefericit făcuse greşeala asta şi l-au acompaniat până la veceu bastoanele, dansându-i bestial spinarea, fesele şi picioarele. L-au adus înapoi complet tumefiat. Nici nu mai apucase să ajungă până acolo că s-a scăpat pe dânsul. Îl înjurau miliţienii şi-l cafteau în toate felurile. Pentru fapta aia, îl ameninţau cu spălatul tuturor coridoarelor. Nu puteam să îmi asum şi eu un astfel de risc. Mă îmbărbăta doar faptul că rezistau şi alţii. Cel puţin eram fericit că nu mă apucase cufureala. Deşi mă durea beşica de nu mai puteam suporta, mi se accelerase vădit respiraţia şi de pe frunte îmi curgeau torente de sudoare, eram totuşi mulţumit că pe ziua aceea nu mă alesesem decât cu un bulan peste fese, o ureche sucită şi câteva scatoalce peste ceafă. Nu voiam să mă risc ca toţi ceilalţi, consideram că era de ajuns tot ceea ce primisem. Mi-am propus să fac pe mine dacă aş mai fi continuat în halul acela.
Brusc, am auzit din vârful scărilor, de undeva de la etajul al doilea:
-Roman Ion!!
Unul dintre cei care se ocupau şi cu paza mea m-a înșfăcat de guler conducându-mă în zig-zag:
-Hai, măi, ameţitule! Te duci până la camera două zeci şi doi, sus, la al doilea etaj. Vezi să nu cumva să te rătăceşti, că te ghidăm noi!
M-au lăsat singur. Ca prin minune, beşica nu mă mai durea şi, îmi încetase şi foamea, şi setea, şi oboseala. În afara urletului inuman al celui care bântuia coridoarele semiîntunecate, se mai auzea doar pulsul inimii mele. Respiram adânc, sacadat, într-un ciclu perfect, şi mă îmbărbătam singur. Mi-am strâns puternic pumnii şi am început să îmi grăbesc paşii. „Ce-o fi, o fi!” m-am încurajat.
Am ajuns în dreptul încăperii indicate, am pătruns într-un salon de aşteptare şi m-am aşezat pe o banchetă. Mă apucase o piroteală şi o nepăsare plăcută. Mă mai trezea din ele văicărelile nefericitului care ţipa ca un descreierat, şi al dracului, neapărat în interiorul camerei în care trebuia să intru eu.
După un anumit timp de aşteptare, nu mai pot să spun cât cu exactitate, s-a deschis uşa, şi de acolo s-a strecurat la mine în salon o namilă cu ochii pătrunzători, fruntea îngustă şi grizonată. Purta pe el doar cămaşa, şi transpiraţia îi făcea parte integrantă din culoarea albastră a acesteia. Când m-a scrutat odată, din orbite i-a ieşit o răceală de mi-a produs frisoane pe şira spinării:
„Ţi-a zis cineva să te aşezi, bă?”
Am sărit urgent în picioare, de mă miram şi eu cât puteam fi de sprinten. Am intrat în încăpere. Nu am stârnit atenţia nimănui. Spre mirarea mea, matahala era cea mai paşnică. Se apaucase să scrie ceva într-o condică cu o preocupare conştiicioasă. Ăia drăcuşorii, erau ăilalţi trei: doi schilozi ţepeni, bine antrenaţi, şi un altul de statură obişnuită, îmbrăcat în civil. Rezolvarea misterului mi s-a făcut pe loc, dezvăluindu-mi de ce urla omu’ ăla ca un dement. Când l-am văzut m-a luat cu leşin. Nu mai ţipa, doar gemea, şi schilozii îl ţineau de mâini şi îi crăcănaseră picioarele, iar ăla în civil, brunet şi cu părul într-o parte, îl lovea pe arestat din toată puterea cu un electrod de la un aparat de sudură.
-Ai, mă, dă-o-ncolo! se cutremură Scarlat.
-Chiar aşa a fost Jane, mă jur pe copiii mei!
Îi îmbrăţişă din nou. În dechizătura braţelor i se strecură şi nevastă-sa. Scarlat îl credea. Îi studia acum din umbră. Nu i se mai părea o familie prea normală, cum era înainte. Parcă erau duşi cu toţii.
-Şi? îşi pierdu Jan răbdarea. Ce i-au făcut până la urmă lui ăla, l-au omorât?
Roman mai dădu un anumit răgaz îmbrăţişărilor şi pe urmă trecu din nou la depănatul amintirilor:
-N-a leşinat, mă, al dracului! Era într-un fel de şoc, de comă. Când îl cărau ăia în braţe încă i se mai contractau degetele crispate. Respira neregulat şi din gură şi nas îi ieşea o combinaţie abundentă de muci şi salivă. Îşi îndesase capul între umeri şi medita cu ochii închişi la ceva în sinea lui. M-au cam cutremurat imaginile ălea. N-am lovit eu în viaţa mea pe cineva între picioare, aşa cum o făceau ăia cu electrodul... „Na, mă—îi ziceau gaborii—să mai dai altădată în noi! Ţi-a fost de-ajuns? Mai ripostezi?” Aşa că să ştii, bă, Jane, poate ţi-o fi de folos în viitor, dacă dau ăştia în tine, te scuipă, te înjură şi te cotonogesc de te iau dracii, să nu le-o întorci, că dai de naiba şi, te sfarmă în bucăţi!
-Apoi, sper să nu am în viitor prea multe de-a face cu ei! se apără Scarlat.
-Ehe, s-o crezi tu! Aşa am nădăjduit şi eu, şi uite ce s-a întâmplat...
-Eu n-aş fi păţit în ruptu’ capului una ca asta! se lăudă Scarlat.
-Păi dacă o să tot stai în casă la astfel de evenimente, de altfel cum au făcut-o şi mulţi alţii, normal că nu o să ţi se întâmple una ca asta în ruptul capului! se enervă Roman.
-Măi, drăguţule, asta a fost revolta întreprinderii de autocamioane Steagu’ Roşu, nicidecum revolta C.F.R—ului. Dacă ar fi fost a noastră, fii sigur că aş fi fost în vârful meterezelor! se revoluţionă Jan.
-Cu atât mai bine! În viitor vei şti ce vei avea de făcut... L-au cărat pe nefericit în afara încăperii. Am rămas doar eu şi cu conţopistul acela mătăhălos, care, mă întreba fără nicio grabă despre nume, data naşterii, localitatea, al cui fiu de lele sunt, locul de muncă, secţia în care lucrez, şi multe altele. Nu se grăbea deloc. Intenţiona probabil să mă obişnuiască cu atmosfera. După ceva timp intraseră şi ceilalţi, într-o oarecare linişte. Se întindeau, se dezmorţeau, îşi puseseră şi de-o cafea la un fel de aparat care se introducea în priză, scotea ceva bulbuci şi apoi începea să ţârâie cu încetinitorul printr-un cep de metal lichidul negru. Licoarea parfuma într-un fel încăperea ce prinsese miros de urină şi fecale, că probabil de aia nu ne-or fi dat voie să mergem la veceu, ca atunci când ne-or fi torturat să ne scăpăm pe noi şi să ne fie mai umilitor. Mie nu mi-au dat nicio înghiţitură, dar crede-mă, nu îmi ardea deloc de aşa ceva. Aveam să beau eu cafea berechet la Bucureşti de mi s-a înăcrit, în lungile nopţi nedormite cât am fost investigat, dar asta-i altă povestire.
La fel de calm, cu aceeaşi intonanţă, nici urcată, nici coborâtă, conţopistul a început să mă întrebe ce am căutat la destabilizarea aceea, care mi-au fost colaboratorii şi câte acte de huliganisam am săvârşit. Zâmbeam încurcat şi îi explicam că pe mine mă mânase acolo doar curiozitatea, că am participat acolo doar ca un simplu gură cască, nu ca alţii, revoluţionari, că nici n-am prea băgat de seamă dacă cunoşteam sau nu pe cineva... În tot timpul ăsta, tipul de statură obişnuită, îmbrăcat în civil...
Privirea lui Roman se pierdu undeva în depărtări. Căuta un portal ca să iasă cumva pentru un moment din îmbrăţişările alor săi şi să îşi vâre cu vigilenţă capul în dimensiunile trecutului.
-...Avea părul şaten şi ochii albaştri, cinici, fără viaţă, veniţi parcă din altă lume. Nu ştiam dacă îmi asculta sau nu explicaţiile. S-a apropiat de mine fără să îmi acorde vreo atenţie. Îmi dădea impresia că voia să treacă prin dreptul meu. S-a răsucit brusc, şi mi-a cârpit un pumn în coaste de mi s-au tăiat răsuflările. M-am chircit şi mi s-a întâmplat o mare ciudăţenie, care mi-a marcat complet atât distincţia de puşcăriaş cât şi prestaţia numelui meu de familie. Nu ştiu cum naiba au făcut, de mi-au atins în inerţia loviturii un nerv sau un ţesut băgat pe undeva pe sub coaste. Nu m-am aşteptat să reacţionez aşa, şi mai ales, nu s-au aşteptat nici miliţienii. Cum mi se zdruncinau umerii şi tot corpul, au crezut că plâng. Când m-am ridicat i-am uimit, şi m-am uimit şi pe mine. Râdeam de-mi tremurau toate mădularele. „ Ia te uită la nea ‚Veselie’—îmi zise cel care mă lovise—ţi se pare amuzant, hai?!” Când s-a pornit să îmi care la palme şi pumni, nu mai vedeam pe unde eram. Marea mea suferinţă în clipele acelea nu a fost neapărat durerea, ci râsul de nestăvilit care mă apucase...
-Hai, măi, Romane—zâmbea Scarlat ironic—mai dă-o-ncolo cu exagerările!
-Nu exagerez deloc, măi, Jane, ce naiba, tu nu mă ştii pe mine?! Când mă pornesc odată pe râs, apoi nu mai poţi să mă opreşti indiferent ce-ar fi. În urmă cu vreo zece ani am fost în spital numai pentru faptul că m-a împins în glumă nevastă-mea Mihaela într-o râpă. Mi-am fracturat atunci două coaste. Ştiu că glumeam şi ne veseleam. Aşa mi-am şi rupt atunci coastele: veselindu-mă şi rostogolindu-mă în prăpastie. Când mă dădeam de-a berbeleacul şi mă loveam de roci şi de ciozvârte încă râdeam, şi râsul, mi s-a curmat treptat, pe nesimţite. De-abia când m-am trezit a doua zi spre dimineaţă la spital, nu mai râdeam, mă dureau toate...
-Şi cu miliţienii cum ai procedat? îl scoase Scarlat din paranteza pe care o făcuse.
-Nu mi-au putut face nimic ca să mi-l curme. Râsul meu l-a iritat pe ăla care m-a lovit în coaste. Dădea în mine ca într-un sac de box. Mi-am pus mâinile în cap, m-am chircit şi hohoteam din toţi plămânii, fără nicio sfială. Poate că reacţia mea necontrolată m-a şi salvat într-un fel. Ăilalţi doi nu veniseră să îl ajute să mă stâlcească în bătăi cum făcuseră cu ceilaţi, stăteau şi rânjeau, nu mai văzuseră aşa ceva.
Scarlat râdea, pentru prima oară de când intrase acolo. Acum, studiindu-l mai bine, chiar îi credea spusele. Chicoteau şi cele două fiice ale povestitorului: Marta şi Camelia. De la ele se molipsi şi nevasta acestuia şi mama celor două fiice ale lor, Mihaela. Din respect pentru veselia lor, Roman făcu o pauză, după care îşi reluă firul peripeţiilor prin care trecuse:
-Ăsta care mă bătea gâfâia ca un porc.Transpirase tot. Oboseala şi efectul ţigărilor îşi spuneau şi la el cuvântul. „Râzi, hă? Biserica mă-tii! Ţine nea Veselie, ia nea Veselie!” îmi zicea, altoindu-mă cu foc. Nu ştiu cât m-o fi masat. Ăilalţi trei nu s-au amestecat deloc. Toate astea au continuat până când s-a deschis uşa şi o voce le-a comandat scurt şi sec: „Camera doişpe!” Au ieşit urgent. În încăpere am rămas doar eu şi cu conţopistul mătăhălos. Şi-a luat de pe birou un tablou pregătit anume, cu chipul tovarăşului Nicolae Ceauşescu pe el, şi mi-a spus: „Să fii cuminte, mă! Vezi că am un pic de treabă şi apoi mă întorc urgent! Până atunci... lipeşte-ţi nasu’ de tablou’ ăsta şi faceţi cunoştinţă, ca să te-nveţi minte să nu mai huleşti împotriva conducătorului nostru iubit. Cu nasu’ să îl ţii! Dacă îl scapi pe jos şi îl spargi te bat de te omor, râzând te duci pe lumea ailaltă, mă... nea Veselie!
M-a obligat să îmi ţin mâinile întinse pe o vipuşcă imaginară a pantalonilor şi să îmi stâlcesc nasul de tablou. Era greu. Mi se teşise cartilajul. Am încercat să îl prind cumva cu fruntea...
„Cu nasu’, bă!!!” răcnea mătăhălosu’.
Începusem să respir sacadat şi mă recuprinse transpiraţia. Ca să mă concetrez mai bine şi să îi ascult mai neclintit comanda mi-am închis ochii şi mă gândeam la cu totul altceva.
„Deschide ochii, bă, ca să vezi altădată pe cine te-ai pus la defăimat! Te iei la harţă cu organul principal al ţării, mă?!?...”
Al naibii mitocan a stat cu mine ceva timp. Norocul meu a fost că se grăbea. În urma mea mai rămăseseră vreo câţiva nefericiţi. Trebuiau şi ei luaţi la rost, că altfel nu se putea. Conţopistul mi-a mai azvârlit o ocară din mers:
„Când mă întorc înapoi să te găsesc cu ochii deschişi şi cu tabloul celui mai iubit fiu al poporului lipit de nas, auzi? Mănăstirea mă-tii de bou...”
Într-o fracţiune de secundă am ridicat nenorocitul de tablou pentru că îmi alunecase şi, am mai stat aşa de control vreun minut sau două, că miliţienii ăştia cunosc psihologia umană, s-ar fi putut să revină, să mă verifice. Am sprijinit apoi portretul lângă zid, pe jos, mi-am strecurat capul prin crăpătura uşii, am observat că holul era gol şi, m-am repezit rapid la toalete. M-am uşurat într-o grabă pe care n-aş fi făcut-o nici dacă aş fi fost în pericol să scap trenu’. Mi-am încordat stomacul şi mi-am dat drumul la un jet... de-am inundat veceul. Bine făcusem. Am auzit în urma mea nişte paşi tropăiţi care urcau scările. De-abia am avut timpul să îmi fixez tabloul sub nas că în cabinet au năvălit patru găligani îmbrăcaţi într-un fel de salopete negre. Nu i-am putut recunoaşte, că aveau pe cap nişte cagule de aceeaşi culoare, dar am ghicit urgent cu cine aveam de-a face. M-au luat în primire urgent, fără să îmi pună vreo întrebare. Unu’ l-a luat pe Ceauşescu şi l-a pus înapoi pe masă iar altul, m-a apucat de braţ, m-a rostogolit cu cracii în sus şi a dat cu mine de linoleul în carouri de îl văd şi acuma. Am izbit urgent podeaua cu palma ca să îmi atenuez căderea. După felul cum m-au aruncat erau judocani, că ăilalţi, luptătorii greco, când te iau la trântă nu au voie să îţi sfâşie hainele. Nu i-am lăsat să mă terfelească. I-am întrebat pe loc: „Mă băieţi, de unde sunteţi? Faceţi cumva judo?! De ani de zile vă tot urmăresc pe la competiţii. La ce club vă antrenaţi? Chiar sunt curios să aflu, că ani de zile am făcut şi eu acelaşi sport!”
Eu de fapt îi minţisem. În tinereţe făcusem câţiva ani de lupte libere, nu de judo. Băieţii s-au adunat în jurul meu, m-au studiat puţin ca şi cum şi-ar fi amintit că mă ştiau de undeva, şi m-au întrebat:
„Ce dracu ai făcut, bă, nene?”
Astea au fost toate cuvintele pe care mi le-au zis, după care au ieşit în grup pe uşă şi duşi au fost.
Aşa că să ştii, mă, Jane, dacă te-or trânt miliţienii vreodată, să baţi uite-aşa podeaua cu palma, scurt, ca să atenuezi căzătura, că de nu dracu te-o luat, rămâi...
Scarlat îl studia buimac, văzându-l parcă de departe, dintr-o altă lume.
-Sper să nu ajung vreodată să dau în podea lovituri scurte! îi replică, puţin cam răstit.
-Explică-i mai departe cum te-au pus să faci declaraţia! îl îndemnă Mihaela, soţia lui, cu un aer amuzat.
-Ăştia se schimbau tot timpul. Pe mătăhălos nu l-am mai văzut niciodată, şi sper ca nici să nu îl mai văd, pe slăbănăgii ăia în uniforme nu i-am reţinut, pe ăia trei sportivi nu-s curios să îi descopăr cine au fost, probabil de la clubul Dinamo, din moment ce colaborau cu miliţia, pe ăla care mi-o dislocat coastele de şi acuma mă dor şi m-o făcut să râd l-am mai întâlnit şi la Bucureşti. Pe tot decursul anchetei din nea „Veselie” nu m-a scos... În fine, pe afurisita aia de uşă a intrat un căpitan. Mi-am dat seama de rang uitându-mă la epoleţi. Era groaznic de obosit. Şi plictisit în acelaşi timp. Nici nu m-a băgat în seamă. Nu mi-a acordat nicio atenţie. S-a aşezat la birou, a început să îmi cerceteze dosarul, şi mi-a zis: „Şezi la masa aia, ia-ţi un pix şi zece coale de hârtie şi fă zece declaraţii!”
Nevasta lui Roman şi cele două fiice ale sale începură dintr-o dată să râdă, disperându-l pe Scarlat. Ştiau ce avea să urmeze în decursul povestirii. Râse şi Ioan, scurt, reluându-şi depănatul amintirilor:
-Am tuşit scurt, mai în glumă, mai în serios, întrebându-l:
„Tovarăşu căpitan, fiţi amabil, ce fel de declaraţii trebuie să scriu?”
„Scrie despre Scufiţa Roşie!” mi-a comandat răstit.
I-am înţeles aluzia. Din politeţe, am început să râd. Însă, când am văzut că lui nu îi ardea deloc de glume mi-am oprit urgent râsul. Mă învinovăţeam singur. Ştia ce făcusem şi mă dojeneam în sinea mea că îl întrebasem ce să scriu. Am început să completez cu o mână tremurândă decursul momentelor pentru care fusesem acuzat. Am scris acolo că mergeam la muncă şi că unii dintre colegii mei, dintr-o altă secţie, pe care nu îi cunoşteam, m-au îndemnat mai cu vorba bună, mai cu forţa, să mă alătur lor. Dacă n-aş fi purtat salopetele de muncă ale întreprinderii, lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat. Declaram că, atunci când am văzut despre ce era vorba, am ieşit din rândurile celor care demonstrau, m-am postat pe marginea bulevardului şi, n-am făcut altceva decât să mă amuz cu ofuscare de naivitatea şi imoralitatea celor care protestau...
După ce mi-a lăsat câtva timp la dispoziţie, aşa, cât să mă doară încheietura mâinii de atâta scris, căpitanul şi-a stins tacticos mucul de ţigară, l-a turtit de scumieră, mi-a închis fără grabă dosarul, s-a ridicat, mi-a luat declaraţia şi a început chipurile să o studieze amănunţit. Spre disperarea mea, am văzut că a început să o mototolească cu gesturi bruşte, isterice. Şi-a proptit braţul în umărul meu şi m-a întrebat cu o manieră care voia să îi pară stăpânită:
„Mă, prietene, tu eşti tâmpit?”
Am căscat nişte ochi la el şi nu cred că i-a fost greu să îmi citească nedumerirea. Încă mă întreba cu un ton controlat:
„Nu înţelegi româneşte? Să îţi vorbesc în limba elementelor destabilizatoare din afara ţării care v-au îndemnat să recurgeţi la toată debandada asta? Scrie acolo ce ţi-am zis!”
Doamna Roman şi cu cele două fiice îl întrerupeau adesea cu râsetele lor, spre adânca nemulţumire a lui Jan Scarlat, care începuse să îşi cam piardă răbdarea.
-De-abia acuma urmeză faza cea tare! îl atenţionă doamna Mihaela Roman, şi coaja de sămânţă care îi atârna pe barbă îi întărea spusele.
-Da. De-abia acum! îi confirmă Ioan. Eu am chibzuit câteva momente în sinea mea şi, l-am întrebat cu jumătate de gură, cam pe ocolite:
„Tovarăşu căpitan, îmi cer mii de scuze, dar... mă puteţi sfătui cum mi-aş putea începe declaraţia?”
Miliţianul îşi ieşise din pepeni, însă m-a lămurit cu calm cum trebuia începută declaraţia:
„A fost odată ca niciodată o fetiţă, care a primit ca şi cadou cu ocazia zilei sale de naştere o scufiţă roşie...”
Nevastă-sa Mihaela începu să râdă atât de vehement, încât îl întrerupse din nou. Râdeau şi cele două fiice ale lor. Râdea şi el, controlându-i lui Jan Scarlat starea. Acesta din urmă nu râdea. Se gîndea că dacă ofiţerul l-ar fi supus pe el la acea umilinţă, l-ar fi lovit damblaua. Se uita la povestitor cu ochii scrutători ai unui investigator şi îl întrebă:
-Şi?! Chiar aşa ţi-a zis ăla? Îmi închipui că glumea...
-Aşa îmi imaginam şi eu, aşa că l-am întrebat, cu un râset domol, schiţat cumva mai în glumă, mai în serios:
„E cumva... o glumă?”
Mi-a trăsnit urgent una peste falcă cu dosul palmei, de mi-am amintit urgent de anii copilăriei, de şcoală şi de învăţătorul din sat de la mine.
„Mă vezi cumva pus pe glume? m-a întrebat pe un ton la fel de calm, însă cu o uitătură gata să mă sfâşie. Sau poate că vrei cumva să scrii despre altceva, despre Albă ca zăpada sau Muzicanţii din Bremen...”
Toată noaptea n-am făcut altceva decât să scriu Scufiţa Roşie. Căpitanul ăsta, care nu mi s-a recomandat, şi nici eu nu am avut curajul să îl întreb cine era, mai venea din când în când, îmi controla răbdător declaraţiile, şi mă atenţiona:
„Vezi ca la sfârşit să nu cumva să uiţi să te semnezi!”
Când ieşea ăsta, tot felul de gânduri şi de dubii mi se întortocheau în cap. Mă temeam ca nu care cumva să mă bage ăştia la nebuni cu declaraţiile pe care le dădusem, cu lupi, păsări şi fluturaşi şi... tot felul de crînguri şi păduri prin care s-a plimbat Scufiţa până a ajuns la bunică. Aşa m-a prins dimineaţa, completând declaraţii. Ajunsesem la a noua. „Las-o, mă! m-a întrerupt căpitanul din scris. Văd că te-ai semnat pe ăstea, ai pus şi data... Bravo, mă, vezi că se poate?” Mi le-a luat şi mi le-a pus la dosar. „Hai—mi-a comandat—că au venit ăştia de la Bucureşti după tine!”
Tava cu seminţe aburinde, proaspăt scoase din cuptor, îl întrerupse din relatări ademenindu-l cu mirosul său la o nouă partidă de degustare. Doamna Roman îi pofti să se slujească cu voioşie şi, prima care se servi vârându-şi pumnul în ele fu chiar dânsa.
-Luaţi domnu’ Jan, simţiţi-vă ca acasă! Ia şi tu dragule, că ai slăbit mâncate-ar mama! îşi ciupi cu duioşie soţul de ambii obraji. Te-au stors nenorociţii ăia.
Ronţăitul seminţelor în colectivitate nu îl pasiona deloc pe Scarlat. Îşi luă pentru prima dată câteva şi şi le îndesă adânc în buzunar, aşa, ca să aibă de plictiseală cînd s-o lua cu treburile pe la coteţ. Acest indiciu îi aminti şi de scopul vizitei sale acolo:
-Apropo, ia ascultă, mă, Ioane, după toate prin câte ai trecut, mai ai inima să îmi înjunghii porcul? Se apropie Crăciunul... şi Napoleon trebuie fructificat. Plătesc bine, să ştii, şi-n carne şi-n răchie!
-Mai abitir! se bucură Ioan.
Prinse bărbia fiicei sale mai mari şi imită pe gâtul ei ritualul tăierii râmătorului.
-Ţi-l tai Jane, mîncala-r tata, ţi-l tai!
Fata să gâdila de minune şi râdea cu toată pofta. Ioan o prinse şi pe cea mezină, pe Camelia, şi îi freca și ei gâteljul cu dosul palmei. Cea din urmă fiică avu aceeaşi reacţie. Se repezi cu aceeaşi dragoste şi la nevastă-sa, căreia nu îi cădea bine gluma, jenată de uluirea vecinului care le călcase pragul, însă era forţată să râdă, tocmai din respect pentru acesta.
-Pe toate vă tai! râdea Roman cu poftă, alergându-şi familia prin bucătărie. Te tai şi pe tine! îl surprinse pe Scarlat, repezindu-i-se spre gâtlej.
-Stai, măi, Ioane!! aproape că se răsti. Mi-l tai sau nu, ca să ştiu să îmi caut din timp pe un altul. Nu l-aş chema pe Tarhon, că ăsta-i idiot, dar dacă trebuie şi n-am încotro, îl chem şi pe ăsta, că doar nu mi-oi lua singur porcul la trântă!
-Ţi-l tai, mă, Jane, ţi-l tai, stai liniştit!...
-Şi ce s-a mai întâmplat? îi întrerupse fiică-sa Marta confirmarea. Chiar te-au dus la Bucureşti?! îl întrebă nedumerită, uitându-i dintr-o dată povestirile spuse pentru a două zecea oară.
-A, da! Curtea inspectoratului de miliţie colcăia de camioane şi de dube. Ziceai că le-au adunat ăştia de prin tot judeţul...
-Cam prin data de două zeci şi doi să vii să mi-l tai!...
-Nu aveau ferestre—îi confirmă lui Jan printr-o înclinare a capului. Erau căptuşite cu tablă sudată şi pe dinafară cu un fel de sârmă oţelită împletită. Miroseau a praf amestecat cu motorină...
-Ca să nu mă prindă Crăciunul ciopârţind carnea şi punînd-o la untură! o ţinea Jan pe-a lui.
-Vin, vin! îl asigură în grabă Roman, de teamă su nu îşi piardă interesul. Ne-au legat cu cătuşe şi ne-au ţinut aşa şi în interiorul lor. Nu le-au ajuns toate. Pe mine, ca de altfel şi pe alţii, m-au legat doar de-un braţ, cealaltă cătuşă ataşându-i-o altuia. Înăuntru domnea întunericul şi liniştea. Oamenii erau obosiţi, nedormiţi şi tăcuţi. Doar banchetele ne mai dădeau de veste că dubele urcau serpentinele. Din când în când se mai văicăreau şi câte unii. Îi striviseră gaborii cu bătaia. Atâta i-au cotonogit că s-au săturat. Am avut noroc că pe mine mă luaseră printre ultimii, îi apucaseră lehamitea când m-au văzut, erau epuizaţi. De aia îmi şi trimiseseră judocanii pe cap.
Dintre toţi, doar unul şi-a divulgat suferinţele. Se căia amarnic că bravase în faţa miliţienilor la anchetă. De-atâta bătaie la palme n-a mai rezistat. S-a repezit la ceaşca de ceai a unuia dintre comisari, a spart-o de muchia metalică a mesei şi, şi-a brăzdat urme adânci pe braţe, până la os. Investigatorii au fost până într-atât de mişcaţi de gestul lui, încât au tăbărât pe el, l-au căpăcit cu atâta zel de ajunseseră să se lovească între ei, apoi l-au înșfăcat pe sus, l-au legat cu cătuşe de calorifer şi, i-au presărat toată sarea dintr-o solniţă peste răni, lăsând ca urletul său de agonie să străbată ore în şir culoarele secţiei. Aşa l-au lăsat să zacă şi în dubă. Sarea îi închise rănile, însă îl dureau îngrozitor.
În mare, cam aşa au decurs treburile până la Bucureşti. Mai încercam din când în când să deducem pe ce tronson al drumului ne găseam, în funcţie de hopuri, de serpentine, viteza camionului, scurtele opriri pe care le consideram noi a fi ale semafoarelor, şi alte concluzii...
La coborâre, ăia care ne aşteptau erau zoriţi rău. „Pas alergător!!!”—cu asta ne-au aşteptat. Am luat-o la alergătură prin nişte curţi lăturalnice. Nici acum nu aş putea descrie cu exactitate pe unde era localizată puşcăria aia. Era mai mare decât aia a noastră, împrejmuită cu sârmă ghimpată, străjuită pe alocuri de reflectoare. Or fi fost şi foişoare, dar nu ni s-a acordat timpul să le putem depista, ne-au ţinut ăia numai într-o fugă. Aşa am şi fost repartizaţi în nenumăratele celule, la trap. Ne-au zis, cu calm, să nu ne aşezăm. Am stat aşa ca proştii, în picioare, uitaţi de timp, până noaptea târziu. De-a lungul orelor, în celula aia îmbâcsită tot continuau să intre noi şi noi deţinuţi, pe unii parcă îi cunoşteam, însă pe cei mai mulţi nu. Majoritatea tăceau. Nimeni nu a îndrăznit să se aşeze. Printre noi erau şi câţiva deosebit de veseli, prietenoşi şi politicoşi. Ne întrebau ba una, ba alta, nu neapărat despre revoltă. Ne lăsau pe noi treptat să le mărturisim cum stătuseră lucrurile. De-abia peste câteva zile ne dăduserăm seama cine erau ăia. Noi ne zvârcoleam de foame şi ne dureau toate mădularele, de-abia mai aveam puterea să îngăimăm niscaiva vorbe de oboseală, şi ăia, n-aveau nici pe naiba. Le trăncăneau neîncetat gurile şi erau posedaţi de o doză inexplicabilă de energie. Aşa ne-am dat seama că ăştia erau de fapt turnătorii. Colegii mei de suferinţă au început să se ferească în curând de ei, să fie mai ursuzi şi mai reţinuţi, în schimb eu—Roman ridică cu şiretenie degetul arătător—m-am împrietenit cu ei, le-am intrat în joc, le spuneam vrute şi nevrute, ca atunci când le dădeau superiorilor raportul, să îşi dea seama că eram nevinovat şi, să mă lase boalii odată în pace.
Ne anchetau numai noaptea. La prima investigaţie, m-a întâmpinat tipul ăla de statură medie, cu părul şaten şi ochii albaştri. Când m-a văzut i s-a iluminat chipul:
„Ia te uită, nea Veselie!”
S-a îndreptat către ceilalţi, nişte tablagii în uniforme, ceva subofiţeri. Făceau când pe conţopiştii, când pe bătăuşii. Le-a şoptit oareşce despre mine şi despre comportamentul meu ciudat pe care îl avusem în secţia de miliţie din Braşov. Din fioroşi, începuseră să capete chipuri joviale...
Soneria piţigăiată întrerupse amintirile povestitorului şi îl trase cu totul de acolo.
-Mă duc eu! se oferi doamna Roman.
Printr-un gest afirmativ al capului, Ioan Roman îi confirmă acesteia permisiunea.
-...Şatenul le captă urgent atenţia, descriindu-le cu lux de amănunte totul despre mine—continua el, pe când nevastă-sa îşi încălţa papucii. Îi asigura, indicându-mă cu capul: „Să-l vedeţi, râde tot timpul!” S-a apropiat de mine şi a început să mă lovească cu dosul palmei, uşor, peste frunte, parcă voind să mă cerceteze, la început cu băgare de seamă, apoi, dădea în mine din ce mai tare, cu palmele, cu pumnii, îmi răsucea urechile, îmi înşuruba nasul ca într-un cleşte, mă trăgea de păr... La început...
Capetele amândorura se îndreptară spre uşa din hol, privind dincolo de crăpătura întredeschisă a acesteia...
-Haide, haide! îi auziră îndemnul doamnei Mihaela Roman. Aici e. Dar intră înăuntru!... Lasă-ţi papucii acolo!
În încăperea încinsă de cuptor, calorifere, fumul de seminţe şi de propriile lor respiraţii, pătrunse tiptil, puţin cam stânjenit, forţându-se să îşi ascundă rupturile ambilor ciorapi—unul la toate degetele şi celălalt la călcâi—Matei, fiul cel mai mare al familiei Scarlat.
Cele cinci perechi de ochi se aţintiră urgent asupra lui.
-Ce-i cu tine, mă? îl zori taică-său.
Îi răspunse stingherit, căutând parcă ceva în pământ:
-Păi... mi-a zis mămica să îţi zic ceva exact cu cuvintele ei!
-Apăi zi, mă, exact cu cuvintele ei!
Făcu o pauză temperată înainte de a-şi dechide fermoarul gurii. Se vădea vădit că prezenţa familiei Roman îl făcea să nu se simtă prea în apele lui. Îi zise destul de în şoaptă, însă de ajuns ca să îl audă toată încăperea:
-A zis că... să treci dracului odată acasă, să crăpi în tine zeama care ţi-o gătit-o şi care s-o răcit demult şi, să nu mai umbli ca prostu’ şi ca căscatu’ pe toate coclaurile, că crapă porcu’ de foame şi slăbeşte până la os până l-om tăia!
Efectul dojenelilor femeii, ieşite din gura băiatului, fu cel dorit. Obrajii uscaţi ai lui Jan Scarlat căpătară paloarea trandafirilor aflaţi în început de vară:
-Paştelionu’ şi dumnecaţii... Hai, mă, să mergem!
Soţii Roman se ridicară ca arşi, amândoi deodată.
-Lăsaţi-l să-şi revină niţel în fire! insistă domna Mihaela.
-Şi de altfel, nu mi-am terminat povestirea! îi aminti Roman.
-Aia se mai poate lăsa şi pe altă dată, că doar n-au intrat zilele în sac! îşi expuse Jan părerea doar cu jumătate de gură, cântărindu-şi atent opţiunile.
Nu mai avea ce face. O parte din seminţele încă aburinde de pe tavă îl slujeau acum și pe Matei. Era deosebit de preocupat cu ele. Le prefera, decât să se înfrupte pentru a treia zi cu ciorba de cartofi fără carne din oala cea mare şi roşie.
-Stai, mă, să vezi, că de-abia acum urmează lucrurile interesante! îşi propti Ioan Roman braţul pe umărul lui Jan Scarlat, parcă reîmpingându-l înapoi pe scaun.
-Da’ luaţi loc! îi reîntări şi nevastă-sa Mihaela insistenţele. Mai este timp, încă nu s-a întunecat pe deplin afară. Vă servesc cu un ceai de zahăr ars, domnu’ Scarlat?
Răspunsul acestuia întârzie câteva clipe. Delibera. Afară erau câteva grade în minus, pojghiţa de ghiaţă care învelea pământul îl cuprinsese şi pe el înainte de a pătrunde în casa familiei Roman. Acum se simţea mai bine. La urma urmei îi putea servi cina porcului în troacă şi pe întuneric. Ştiinţific, nu auzise ca aceştia să fi avut vreodată probleme din această cauză. Un ceai opărit, chiar dacă putea fi socotit mai mult o poşircă, nu era de abandonat. Putea în acest fel să mai asculte şi nebuniile supravieţuite de vecinu-su. Găsise şi scopul principal tărăgănării lui acolo: fiu-su Matei, se înfrupta cu atâta sârguinţă din seminţele de floarea soarelui, că i s-ar fi rupt inima să îl fi smuls de acolo.
-...M-a terfelit şatenul de mi-au sărit capacele. La început îl priveam cu reţinere, străduindu-mă ca nu cumva să îl enervez şi să dea în mine cu şi mai multă furie, mai bine să mă fi lovit din distracţie, nu-i aşa, măi, Jane?
Confirmarea acestuia refuză să apară.
-Râzi, mă, râzi! îmi zicea şatenul cu ochi albaştri. Până la urmă i-am intrat în joc şi, chiar dacă dădea în mine din toate puterile, mă străduiam să râd în hohote. Crede-mă că simţi asupra corpului un alt efect atunci când procedezi aşa. Parcă suporţi mai uşor durerea.
Prin atitudinea sa, Scarlat îl dezaproba cu totul:
-Dacă ar fi procedat ăia cu mine aşa, le-aş fi sărit direct la beregată!
-Dacă vor proceda aşa vreodată, să nu cumva să le sari la beregată că dai de dracu’, auzi? îl sfătuia Ioan cu sinceritate. Că te tăbăcesc ăştia de te sfarmă în bucăţi şi te doare apoi mult mai tare, crede-mă!
-Eee... la nervi nu mai simţi durerea.
-Ascultă-mă, îţi zic din proprie experienţă, mai bine râzi decât să te enervezi!
-Şi vrei să spui că tot timpul cât ai fost ţinut în arest acolo ai ţinut-o numai într-un râs?
-Nu. Râdeam doar de două ori pe săptămână, numai atunci când aveam de-a face la anchete cu imbecilii ăia: şatenul şi acoliţii săi. Investigatorii lucrau în ture. Erau mai cizelaţi. Mă luau cu altă abordare, doar nopţile, că ziua aveam libertate la discreţie, trebuia să stăm tot timpul în picioare şi cu feţele întoarse către perete... În primul rând mă serveau în mod obligatoriu cu cafea, naturală, din aia de care n-ai mai băut tu cu anii, măi, Jane...
Scarlat înghiţi în sec, simţind parcă mirosul şi aroma licoarei.
-Ne dădeau aproape un litru jumate de cafea pe cap de om, numai noaptea. Numai atunci ne forţau să o bem şi, nu se zgârceau la amestec, era aromată şi tare ca boala. La început mi s-a părut delicioasă, deşi n-avea zahăr. Nu se compara cu nechezolul pe care îl găseşti prin magazine. Dar apoi mi s-a înăcrit de dânsa. Crede-mă, n-ai băut tu în toţi ăştia zece ani de când a dispărut cafeaua de pe piaţă câtă am băut eu acolo într-o lună întreagă de zile, în fiecare noapte!
-Păi... şi-ar trebui să-ţi ţin invidie? se leză Scarlat.
-Categoric că nu!
-Fireşte... la câtă bătaie ţi-ai luat, ţi-a ieşit toată cafeaua pe nas.
-Ăştia din urmă nu prea mă băteau, mă mai bruscau din când în când, mă împingeau, mă ştrangulau de gulerele cămăşii, mă mai pălmuiau... Ăilalţi erau mai ai dracului, te băteau la tălpi, la testicule, îţi smulgeau perciunii...
-Şi mie îmi smulge învăţătoarea perciunii...—se bucură Matei.
-Taci, mă! îl întrerupse taică-său răstit. Tu nici n-ar trebui să auzi toate ăstea...—îl proteja cumva.
-Lasă-l s-audă—interveni voios Roman—că şi fiicele mele mi-au auzit povestirile de câteva zeci de ori, aşa, cu exactitate, cuvânt cu cuvânt, nu cu înflorituri! De ce aş înflori, când am trăit tot ce vă povestesc?! Să ştie toţi cum să procedeze dacă or avea vreodată de-a face cu securitatea.
-Dacă ar trebui s-o ştie, singura cauză ar fi din cauza istoriei, că aşa se scrie! argumentă Jan Scarlat.
-Fie! se puse doar pe jumătate Ioan de comun acord cu el. Securiştii ăştia, pe exterior, arătau cu toţii la fel: supli, eleganţi, îmbrăcaţi numai la costume; însă, ca şi cultură generală, erau al naibii de diferiţi. Unii, te înjurau, te scuipau, te înfundau cu capul în veceu şi te băteua la tălpi cu furtunul mai rău decât torţionarii, alţii, erau mai citiţi, uneori chiar culţi, instruiţi, tobă de carte. Spre norocul meu mai mult cu ăştia din urmă am avut de-a face. Numai după voce îşi dădeau seama pe cine aveau în faţa lor, nici măcar nu trebuiau să te privească. Vorbeau între ei cu nişte cuvinte, de nici cu ajutorul dicţionarului explicativ n-ai fi reuşit să îi înţelegi...
Scarlat rânji scurt, ironic, parcă voind a-i zice: „asta s-o crezi tu!” şi lui Roman nu îi scăpă lucrul acesta.
-Ăştia erau deştepţi, Jane, nişte aşi ai diplomaţiei. Crezi că prindeau din zbor ca tine câte-un cuvânt elevat pe care îl foloseau de fiecare dată timp de trei luni şi un altul timp de patru?! Păi intelectualul cartierului, cum îl numiţi voi pe domnul Feder, era semianalfabet pe lângă ăştia! Mă abordau pe ocolite, mă întrebau ce cărţi citesc, care îmi erau preferatele, dacă am văzut vreun film pe care nu l-am uitat niciodată... Numai să nu-ţi închipui că nu erau şi ăştia la fel de răi ca şi ceilalţi care mă băteau. Nu m-au lăsat să aţipesc nici măcar un minut în toate ăstea cinşpe zile. Dacă adormeam o făceam stând în picioare, şi asta numai în timpul zilei. Îmi turnau cafeaua pe gâtlej cu polonicul, de îmi dădea pe dinafară, nu te lăsau să o savurezi. Am dat la declaraţii de n-am scris atâta nici în toţi cei opt ani de şcoală frecventată...
Rânjetul batjocoritor şi intenţionat al lui Jan Scarlat îl întrerupse pentru scurt timp din relatări. Se enervase în sinea lui şi voia să îl sfideze acum pe Roman. De când îi spusese că învăţa câte un cuvânt elevat şi îl folosea mereu timp de câteva luni de zile până când memora un altul, îl auzea pe povestitor numai printre frânturi de cuvinte. L-ar fi luat la rost de faţă cu nevastă-sa, i-ar fi amintit că în comparaţie cu dânsul, pe lângă cele opt clase, el mai avea şi doi ani de profesională de buldozeristică şi încă ceva luni de şcoală serală de mecanicie feroviară. I-ar fi spus apoi de la obraz câteva: că e un neam de traistă, un terche-berchea şi un neant, că dacă i-ar fi înşirat toate citatele latineşti pe care le ştia ar fi scris cu ele o carte, nu ca el, să fie doar apt să se semneze numai pe chitanţele de curent şi apă caldă, dar, îi era oarecum jenă faţă de nevastă-sa şi mai ales faţă de cele două fiice ale sale. Şi la urma urmei nu îşi prea permitea, de Ioan Roman avea mare nevoie la tăiatul porcului. Îl prefera pe el, decât pe Vasile Tarhon.
-...crede-mă Jane, să fi absolvit tu şi trei facultăţi de litere că tot te mâncau ăia, cu fulgi cu tot, că sunt născuţi cu gena asta, de-a te descoase fără ca s-o simţi!
Orgoliul lui Jan îi pudră chipul, întunecându-i-l de supărare. Vru să riposteze vehement, însă debitul verbal al lui Ioan i-o luă înainte:
-În afara torturilor psihologice la care mă supuneau: să nu dorm, să beau cafeaua ca un buhai şi să mă ameninţe cu iradierea mea şi a întregii mele familii din toate documentele de identitate, cel mai tare mă omorau cu completarea declaraţiilor, de zeci, poate chiar de sute de ori. Erau obsedaţi de forţele destabilizatoare extremiste, adică din afara ţării. Tot insistau să scriu despre instigatorii străini, despre accentul lor, cum arătau, cum ne-au convins să ne dedăm la toate acele acte de huliganism... Nici nu mai ştiam ce naiba să mai completez în acele hârtii ca să îi satisfac. După atâtea sute de ore de nesomn începeam să îi cred pe cuvânt şi să le declar vrute şi nevrute, că parcă mi-ar fi sugerat mie vreun străin să nu mai trăim aşa, să reacţionăm cumva, că numai noi înşine ne-am mai fi salvat de la o aşa viaţă, oprimată... Nu mă credeau. Sau... nu voiau să mă creadă. Îmi rupeau declaraţie după declaraţie, şi asta noapte de noapte. Nu voiau să conceapă nicidecum că o mână de muncitori semianalfabeţi au luat o aşa iniţiativă şi amploare de răsunet internaţional. Ăilalţi, şatenul cu ochi albaştrii şi subalternii lui grăsani nici măcar nu se mai osteneau să mă pună să declar...
-Hai, bă, Matei, să plecăm, că-i târziu! îşi îndemnă fiul pe un glas aproape răstit, ridicându-se în picioare.
-Dar mai staţi—interveni cu jovialitate doamna Mihaela Roman—în curând mai scot din cuptor încă o tavă de seminţe!
„Lasă-mă doamnă în plata Domnului cu seminţele dumitale, că am dat în icter de la ele!” vru să îi spună, însă pe gură scoase alte cuvinte:
-Mulţumim, stimată doamnă! Hai, mă... încalţă-te, că nu mai avem timp!
-Haideţi, că cine ştie când ne-om mai auzi. De altfel Ioan nici nu şi-a terminat povestirea. De-abia acum urmează punctul culminant!
-Doamnă dragă, în primul rând dacă mai stau mult pe aici o să mă ia la rost muierea, şi în al doilea rând, mă înjură porcul! Napoleon săracu’... nu a mai băgat nimic întrânsu’ încă de la amiază. Ce-o mai fi şi la gura lui... nu cred că aţi voi să ştiţi! L-a prins deja noaptea cu burdihanul gol...
Pe urmă i se adresă lui Roman:
-Ioane, deci ne-am înţeles, da? Mă bazez pe tine înainte de Crăciun! Îi faci tu de petrecanie lui Napoleon...
Roman îl încredinţă afirmativ din cap.
-Noi... mergem. Ne auzim înainte de sărbători!
-Cum vreţi—le zâmbi Roman, privindu-i cu regret.
Încă nu îl mai părăsise nimeni până atunci din toiul povestirii. Ar mai fi avut el multe de spus: despre foamea prin care trecuse, interzicerea totală de a intra în contact cu vreun membru al familiei sale, maltratarea fizică şi psihică, umilinţele. Cât despre acestea din urmă ar fi insistat să îi înşiruiască clipele denigrante prin care trecuse, mai ales atunci când trebuise să îşi facă treburile în văzul tuturor celorlalţi treizeci de colegi de suferinţă. În celulă nu aveau nici un fel de veceu, se uşurau cu toţii într-o găleată, neavând unde să îşi ascundă ruşinea...
-Şi ce, măi, Ioane, chiar te-au scuipat anchetatorii, te-au băgat cu capul în veceu şi te-au torturat până la leşin?! îi aruncă Scarlat bomba pe când se încălţa, atacându-l ironic, demascându-i o intenţionată neîncredere, preţul de a-i fi declarat pe ofiţerii securişti mai citiţi decât el trebuia plătit.
-Ăia mai şcoliţi nu, însă şatenul cu şleahta lui da! Ăştia din urmă mă băteau doar ca să mă audă cum râdeam. Nu mă întrebau şi nu mă puneau să declar nimic. Doar mă tocau. Într-o noapte, căreia i-am pierdut numărul, după ce m-au tăbărât gardienii în morbida sală de investigaţii, înăuntru m-a întâmpinat şatenul. Nu ştiam niciodată când îi venea tura. Mă aştepta. La masa cabinetului erau înşiruite tot felul de bastoane, de mărimi, lungimi şi grosimi diferite. Mi-a dat înalta distincţie de a-mi alege ce baston voiam eu. M-am făcut şmecher. L-am luat pe cel mai subţire, ca să scap mai ieftin. M-a durut cel mai tare. Mi se zvârcolea pielea de greaţă şi durere. Ştiu că îmi curgeau chiar şi balele. La început mi le ştergeam, dar ulterior, le lăsam să se contopească cu cimentul. „Râzi nea Veselie, râzi!” mă îndemna şatenul. La fiecare lovitură, chiar şi atunci când se adunaseră cu zecile, îmi comanda să râd. La început mă zvârcoleam de durere, şi cât sunt eu de bătrân, aşa, la vârsta asta, îmi venea să plâng. „Râzi, bă!” îl tot auzeam pe şaten printre propriile-mi icnete. Momentan doar zâmbeam. Însă când m-au lăsat puterile, în loc de suspine şi văicăreli, râdeam haotic, necontrolat, cu un amestec de lacrimi, animalitate şi nebunie. Lucrul ăsta i-a enervat la culme pe torţionarii din încăpere. Şeful lor cu ochii reci şi albaştri le-a făcut grăsunilor săi un semn cu subînţeles. Au venit ameninţător către mine, m-au înșfăcat urgent de braţe, m-au izolat şi au început să mă bată cu barbarism la tălpi. Nu mi-au dat jos pantofii. Loviturile dureau la fel de tare şi, în felul ăsta nu mi-ar fi lăsat tumefieri prea mari. O durere mai mare nu cred că există. Unii dintre deţinuţii care făcuseră neglijenţa de a face cu miliţienii pe vitejii, mi-au povestit mai târziu că, bătaia la tălpi era egalată cu cea de la testicole...
-Hai mă, încalţă-te mai repede! îi ordonă lui fiu-său, abătut şi obosit.
Acest imbold îl făcu pe Matei să se mobilizeze, să uite de ascunsul ciorapilor rupţi şi să îşi îndese teneşii în picioare.
-Un singur lucru nu înţelegeam—accentuă Roman, cu siguranţă convins că trebuia să îşi lase celelalte ore de povestit pentru alte vremuri, poate la tăiatul porcului—de ce trebuiau să îşi ia avânt când mă loveau la tălpi? Se retrăgeau până în dreptul zidurilor încăperii, şi de acolo alergau şi mă loveau de îmi despicau tălpile. Mi-am revenit în simţiri de-abia după vreo două zile. Se îngrijoraseră şi investigatorii, mai ales ăia citiţii. Nu mă mai bruscau, doar mă forţau să îmi beau porţia obligatorie de cafea...
-No, să aveţi o seară bună! Ne-am înţeles cu tăiatul porcului, acum că am bătut deja şi palma... Hai, mă! aproape că îşi bruscă fiul.
-Vă mai aşteptăm pe la noi! îi conduse până la ieşire doamna Roman, luându-şi rămas bun de la dânşii în numele tuturor şi, odată cu ea, îşi luă rămas bun şi coaja de sămânţă neagră care îi stătuse acolo timp de câteva ore, căzându-i pe preşul de la uşă.
-Salut, nea Veselie!! îi strigă Scarlat din holul semiîntunecat.
-Noapte bună, Jane! îi ură Roman cu jovialitate. Du-te sănătos, că-ţi moare porcu’!
-Ferească Maica Domnului! se îngrijoră Scarlat.
-Şi nu uita... dacă ajungi vreodată la puşcărie şi te bat ăia la tălpi de te zvântă, să nu alegi niciodată cel mai subţire baston, ia-ţi unul mai gros, că parcă ăla nu doare atât de tare!
-Sper să nu fiu atât de bou încât să mă împotmolesc pe acolo! îi strigă Scarlat de dincolo de intrarea în casa scării, penetrând cu vocea întunericul străzii şi trezind interesul câtorva vecini care ieşiseră la o ţigară. Am şi eu totuşi un partid comunist în spate! îi strecură cu lăudăroşenie o atenţionare.
-Ahahaaa!!!... îi strigă Roman din interiorul scării. Sprijinul într-un partid comunist mi l-am ales şi eu cândva... Să-ţi arăt cumva carnetul de membru?...
-->
Comentarii