Herberto Hélder Luís Bernardes de Oliveira (pe numele său complet) s-a născut pe insula portugheză Funchal în 1930 și a murit în Cascais (un oraș apropiat de Lisabona) pe data de 23 martie 2015 (se pare că din cauza unui atac de cord).
Herberto Hélder (ortografiat adeseori Helder) a frecventat pentru o vreme în Coimbra și Lisabona cursurile facultăților de Drept și de Litere, după care a lucrat când ca bibliotecar, când ca jurnalist, când ca traducător. Tot în perioada aceasta a colaborat la Pirâmide, revista celei de-a doua generații suprarealiste, așa-numitul Grupo do Café Gelo (Mário Cesariny, Hélder Machedo, Luiz Pacheco, António José Forte ș.a.). A contribuit de asemenea la primul caiet antologic al grupului Poesia Experimental Portuguesa (1964), deși opera sa nu a fost asociată definitiv nici cu aceștia, nici cu suprarealiștii tardivi sus-menționați. Ulterior, a muncit câte o perioadă în diferite meserii de subzistență prin Europa, apoi a ajuns redactor (prin 1974) la o revistă din Angola, unde era să moară într-un accident auto. După ce s-a întors în Portugalia, a lucrat la o editură și la postul național de radio, dar a rămas o figură mizantropică, fiind fotografiat și interveviat de puține ori în ultimele sale decenii de viață. A avut câteva perioade în care s-a lăsat temporar de scris (1971-1977, 1982-1987), dar n-a abandonat definitiv poezia. A câștigat în 1994 Premiul Pessoa, dar l-a refuzat (se pare că ar fi scris juriului: „să nu spuneți nimănui și să-l dați altcuiva”).
Unii îl consideră cel puțin la fel de important ca Fernando Pessoa pentru evoluția poeziei portugheze – cert este că abundă superlativele și formulările de genul „profetul poeziei”. A fost descris ca un poet „orfic”, „vizionar”, dar este uneori situat și în raport cu experimentalismul – nimic contradictoriu în perspectiva sa logocentrică, simultan arhaică („puterile magice” ale poemului) și textualistă (el totodată consideră poezia „un organism intern, coerent și suficient sieși”), deci o figură reprezentativă pentru modernismul târziu portughez și european.
În mod derutant, bibliografia lui Helder (care include eseuri și proză, nu numai versuri) conține numeroase ediții de autor (cele mai multe intitulate „Poesia Toda”) care diferă nu numai prin adăugirea de poeme de la o ediție la alta sau publicarea unor versiuni diferite, ci și prin omiterea unora sau altora dintre cicluri (de exemplu, „Bețivul nocturn”, un volum de tălmăciri – „texte transformate în portugheză” – care nu este considerată întotdeauna parte a operei sale). Pentru următoarele traduceri nu am avut acces decât la edițiaPoesia Toda, Assírio & Alvim, Lisboa, 1990. Poemul „Triptic” pornește de la un vers dintr-un sonet al lui Camões, anticipând următoarele sale experimente combinatorii (inter)textuale (precum „Mașina de încurcat peisaje”, în care sunt amestecate fragmente din Biblie, Villon, Dante, Camões și… Herberto Helder).
TEXT: Yigru Zeltil
Poet: Herberto Hélder
FOUNTAIN II
Pe zâmbetul nebun al mamei picăturile de ploaie se scurg.
Pe feţele nebune degetele felinarului bat darabana,
balans pur, e pur balans.
Iată picături pure şi iată felinare pure.
Mamele se înghesuiesc, suflând în degetele lor îngheţate, mişcându-şi corpul gravid,
prin oasele filiale, tendoane, organe imersate
Mamele calme locuiesc în capul filial.. pe când dragostea lor se înteţeşte.
Ele şed în tăceri lente şi în tăceri urgente
văzând totul, arzând toate imaginile, în timp ce dragostea lor se înteţeşte.
Stropindu-le în faţă. O dragoste mândră şi o dragoste tandră.
Şi mamele devin şi mai frumoase .
Gândiţi-va la un fiu a cărui mama levitează !
Flori violente îi rănesc pleoapele.
Deasupra, dedesubt ea respiră tăcere
cu faţa strălucind în stropii de ploaie din jurul felinarelor.
În perpetuă picurare a fiilor lor.
Mamele sunt piscurile create de fii lor,
care explodează ca seminţele de păpădie invadând terenul mamei.
Şi mamele sunt puţuri de petrol, vorbele fiilor lor ţâşnind din fundul pământului.
Fii, în costume de gumă, se scufundă în străfundurilor apelor
iar mamele îşi înfăşoară braţele de caracatiţă în jurul braţelor şi a nervilor
cei mai sensibili.
Acum fiul şade cu mama în capul mesei.
Spre el mama vâsleşte cu ceşti de ceai şi furculiţe
iar el realizează că moartea lor nu este posibilă, apele lor sunt conectate
prin mâinile sale care ating faţa nebună a mamei
care simte atingerea şi dragostea
şi prin dragoste
poţi iubi orice
şi poţi redescoperi orice
prin iubire.
-->
Comentarii
Interesant și frumos! Am lecturat cu interes și curiozitate. Apreciere!