Iarba nu doarme niciodată
Căci vrea să vadă
Cum creşte pe mâinile noastre, pe tâmple ,
Cum devenim un verde unduitor
Şi cuvintele ne sunt maci
Iar lacrimile floare de-albastru...
Un greier sihastru numără
Pe cei de la margine de drum
Apoi tot mai rar pe cei care au spic şi
Se usucă de dorul nopţilor
În care ştiau să deschidă uşile cerului...
Iarba nu doarme niciodată,
Aşteaptă caii venind
Să ne mănânce buzele crude,
Degetele subţiri şi uneori
Adâncul privirii din care îşi potolesc
Setea înainte să pornească în goană
Zdrobindu-ne visele şi iubirea de roşu jilav,
Un greier gângav ne strigă numele
Şi speriate ciocârliile se împrăştie
Crezând că undeva a intrat cositorul !
Dar nu !
Iarba de aceea nu doarme niciodată ,
Ea îl simte când vine şi atunci
Ne acoperă
Lacrimile cu care
Rotunjim pentru ultima oară cerul
Fără să ne întrebăm
De ce şi de când
Suntem trupul ierbii...
-->
Comentarii
Foarte interesantă expunere! Mi-a plăcut mult!
Admirație.