Îi era dor de-o zăpadă venită din străfunduri de veac, de troienele așternute de-a valma peste Bărăgan. Visa la fulgii mari, pufoși coborând discret pe pământ, amestecați cu rotocoalele de fum înălțate spre cer. Se gândea cum de păsările paradisului nu și-au mai scuturat aripile pentru ca miracolele să se reverse din nou asupra lumiii încremenite în nămeții de indiferență.
„În noaptea asta trebuia să ningă” , „Cine o să îmi mai spună acum povestea?” „Pune bușteanul în vatră, focul trebuie să fie puternic, în noaptea asta stăm de veghe!“ Răscolea jarul cu o creangă de alun pentru a căpăta strălucirea stelelor coborâte din cer. Ochii îi erau ațintiți asupra flăcărilor în care se răzvrătea paragina lumii, rășina șuiera șoptindu-i cuvinte dintr-o limbă de mult uitată, pe care o învățase în secret în nopțile viscolite de iarnă, când își punea capul în poala bunicii, să-i mângâie părul de aur, să îi alunge spaimele fără nume. Auzea chemările rodirii, ale belșugului pe care bunica le rostea în acea noapte mare, întinzându-i tava de argint plină cu fructe, turtă dulce, o cană de vin roșu și o crenguță de brad. Aromele se răspândeau în odaia micuță, când alături de toți copiii din lume nu dormea și se ruga pentru zeii-părinți încredințându-se că va salva Soarele-Moș.
În mintea ei reveneau toate acele promisiuni ale nemuririi. Străngea năframa pe care o primise atunci în dar și lacrimi discrete i se prelingeau pe obraz acum, când vedea cum mama ei stătea lângă vatră, locul în care stătea demult bunica. De la ea învățase, în câte o singură noapte pe an, tainele lumii acesteia și ale celei de dincolo de lume. Învățase că, oriunde s-ar afla, vine un moment când trebuie să se întoarcă acasă, iar dacă distanța o amăgește și nu o poate face trebuie să citească o pagină dintr-o carte, să privească un răsărit de soare, să stea pe malul unei ape curgătoare, să verse o lacrimă când ziua se-nchide spre linia orizontului …
imagine: Alphonse Mucha
-->
Comentarii