Ție,
cea trecută mândră prin viață, sau umil
abandonată, sau dată uitării într-un azil
vizitată doar joia sau
niciodată;
care nu ai apucat decât o nuntă
cea cu pântecul sterp ori roditor fost odată
care plângi puțin și ierți mult
sau care ai uitat să mai plângi și ierți tot
care aștepți să primești scrisori
și ele nu mai vin.
Ție,
cea care te învinovățești pentru toate
căreia îi stau bogate fraze în buze veștejite
dar nu ai cui le spune;
cea jefuită de frumusețe
rămasă pe astă lume
cu palmele veștejite, crețe
doar în grija lui Dumnezeu
în gânduri îngropată mereu.
Ție, femeie,
pe care destinul luminos nu te-a găsit acasă
peste care greu mai trec zilele
mai nesătulă de viață
sau într-atât de sătulă
încât te vrei ca iarba îmbătrânită secerată.
Ție,
cea mai binecuvântată ființă de pe pământ
indiferent de ce culoare ai pielea
care cunoști limbajul fericiri doar cu privirea
care zâmbești amar și ți se strâmbă gura
când te întorci în trecut
și rămâi blocată în copilărie,
ție,
căreia nimeni nu-ți mai spune
mamă, soție, fiică, iubită,
nici La mulți ani!
Ție,
cea abandonată, sau dată uitării într-un azil,
îți voi dărui gândul meu de bine
pe lângă o floare
înspre alinare.
Veronica Șerban
-->
Comentarii
Am citi cu drag.