Baieţtii ne-au trezit devreme. Ei s-au aşezat în faţă, iar după glumele lor eterne, cu "bancheta din spate", evident că, ne-am aşezat pe bancheta din spate şi ne-am continuat somnul."Greeraşul" stătea cu capul în poala mea, iar eu îmi ţineam o palmă pe pântecul ei, iar cealaltă palmă era pe Adam. Eram cu copii mei!
"Bebe" dormea, ca şi Ioana când era mică, eu doar moţăiam. Într-o vreme, am simţit că maşina s-a oprit. Am privit printre gene şi am văzut "baieţii" cum se întindeau ca nişte motani. Eram în faţa unei cabane micuţe, care nu cred că avea mai mult de zece camere. La parter, o sală de mese, un băruleţ cu receptie şi, într-alt colţ, un fel de club, cu doua mese de biliard, un aparat de jocuri mecanice şi cam atât. Am închiriat nişte şezlonguri de la recepţie şi ne-am aşezat la soare. Soarele încă nu ardea tare. Pe Adam l-am acoperit pe faţă cu o batistă, lasându-i doar aerul de munte, dar nu şi soarele. Încă nu dădea semne că i-ar fi foame. Băieţii şi-au luat bere şi nouă ne-au luat suc de portocale. Din cabană au ieşit, însoţite de râsete zgomotoase, trei fete. Silueta uneia dintre ele aducea izbitor de mult cu silueta "apariţiei", ce ne-a "citit" contoarul de gaze.Au început să culeagă flori. Tot acest amestec de oameni, în peisajul mirific, îmi dădea senzaţia de linişte, de pace. Trei surori, ce semănau izbitor de tare la trăsăturile feţei, dar "cititoarea" era cea mai mare. La un momentdat am auzit-o pe cea mai mică strigând: "Mama!"
Să fi fost "apariţia" mama ei? Cam tânără! M-am prefăcut indiferentă, dar am privit-o pe "mama", printre gene şi am conchis golăneşte:
"Bună, domnule! Bunnnă bucăţica!"
Pe spaţiul verde, din faţa cabanei, a apărut un ospătar, întrebând cu voce tare:
-Cine-i doamna Iuliana?
"Apariţia" a răspuns: "Eu!" şi a plecat dupa băiat, la telefon. Adam s-a trezit şi a început, vehement, să-şi ceară "drepturile".L-am schimbat, i-am dat să mănânce şi a adormit iar. Între timp, Iuliana a reapărut. La ce vârstă o fi făcut primul copil? Cealaltă "soră" o fi şi ea fiică? Fetele şi-au adus, din maşină, o mingie şi jucau un volei uşurel. La un momentdat mingea a poposit între "bărbaţii"noştrii. Mihai avea chef de glume:
-Nu-ţi dau mingia, vino cu mama!
Fata cea mare a râs cristalin, în timp ce îl fura din priviri pe George."Mamaaaaa!", a strigat ea copilăreşte, a răsfăţ, " băiatul ăsta, nu vrea să-mi dea mingia!"
Iuliana, neânţelegând gluma, a venit alert.
-Vă rog, domnilor, da-ţi mingia copilului!
"Copilul" avea circa douazeci de ani şi, citându-l pe Mihai, "peste vre-o doi ani era bună şi acum!"
Avea un corp format, dar nu atât de cizelat ca al mamei. Mingia a fost returnată şi gluma gustată. Pentru o clipă, am fost geloasă."Băieţii" le priveau pe cele două, ca nişte "vânători", sau poate era doar o părere.Ca să îmi risipească gândurile nerostite, dar parcaă auzite, Mihai l-a luat pe George pe după umeri şi au plecat spre marginea pădurii. Se auzeau păsări cântând, în umbra copacilor, iar printre crengi, când şi când, se zărea câte "un fulger" maro, de veveriţă. Iuliana încerca să dea un telefon, dar se pare că reţeaua ei nu avea acoperire.S-a apropiat şovăielnic şi mi s-a adresat:
-Doamnă, vă rog, dacă se poate, să dau numai un apel de pe telefonul dumneavoastră...
-Sigur, doamna Iuliana.
A tresărit, uşor surprinsă, când şi-a auzit numele şi m-a privit, întrebatoare parcă, incercând să articuleze întrebarea dacă ne cunoaştem.
-Am auzit cum v-a strigat băiatul cu telefonul!
I-am întins mâna şi ne-am prezentat:
-Dalia.
-Iuliana, mă bucur.
A luat telefonul, a dat apelul, apoi mi l-a înapoiat.
-De unde sunteti?, am întrebat, într-o doară, sperând să fie chiar "cititoarea".
-Suntem din Găeşti, ştiţi unde este?
-Da, suntem din Bucureşti, nu locuiţi chiar departe de noi.
Băieţii s-au întors cu două buchete mari de flori şi cu câte o crenguţă de brad.Ni le-au oferit şi ne-am simţit chiar iubite.Era atâta bucurie în ochii lor, încât buchetele nici nu mai contau.Începuse să miroasă, deja, a grătare şi parcă foamea ne dădea târcoale.Ioana era încă adormită. A sunat, puternic, telefonul Iulianei şi am auzit-o purtând o discuţie aprinsă. Nu am înţeles ce-şi spuneau, ea cu interlocutorul, dar figura ei trecea, rând pe rând, de la expresia caldă şi plăcută pe care o ştiam, la disperare, pentru o clipă la speranţă, apoi din nou în negură.Nu putea fi vorba decât de o dragoste pasională, era prea mult suflet ce ardea cu vâlvătaie... Mihai s-a apropiat tiptil şi mi-a acoperit ochii, în joacă.Am "bâjbâit", continundu-i joaca, încercând să "ghicesc" cine mi-a acoperit ochii.
După câteva încercări simulate, când i-am rostit numele, mi-a eliberat faţa şi m-a sărutat, întorcând spatele Iulianei, care se înroşise la faţă...
O clipă, am privit-o şi am văzut o femeie lovită, o femeie părăsită, o femeie care iubea enorm.
-Comandăm grătar sau îl facem noi?, a întrebat George, nesesizând drama femeii, dramă ce se dezlănţuise în preajma noastră. Am privit-o pe Ioana, ea m-a privit pe mine, şi ne-am înţeles din ochi să-i lăsăm pe "baieţi" să "facă şi ei ceva."S-au dus la maşină, au scos un toporaş, cuţite, carne, grătarul, fundul de lemn. George a intrat în cabană şi s-a întors cu o găletuşă cu apă şi cu câteva ziare. Preparativele de grătar erau conduse de Mihai.Când s-a ajuns la "foc", Mihai m-a îndemnat să îl aprind eu:
-Să nu risipim chibritele!Ai iubit ţigan, aşa că vei reuşi să faci focul, din prima, şi pe gheaţă.
M-am conformat şi chiar am aprins focul "din prima."
-Ai văzut?, a remarcat Mihai, maliţios şi parcă mândru că ţiganul era chiar el.Vâlvătaia s-a ridicat cu o jerbă de scântei, apoi s-a mai domolit. Cărbunii se aşezau cuminţi, unde îi aşeza Mihai. George pregătea carnea. Mirosea a iarbă, a pădure, a brad. Mihai l-a îndemnat pe George să mai aştepte cu carnea, dar până atunci, să mai aducă nişte cetină uscată. George a adus repede o pungă plină. Mă uitam la Adam şi mă gândeam că a doua zi urma să fie botezat. Ce mult a trecut de la celălalt botez al unui copil al meu! Mă simţeam oare bătrână?
"MAI ÎNTÂI GÂNDIM CĂ SUNTEM BĂTRÂNI, ABIA APOI ÎNCEPEM SĂ ÎMBĂTRÎNIM CU ADEVĂRAT "
Mihai a presărat cetină uscată peste cărbuni şi abia apoi l-a lăsat pe George să aşeze carnea la fript.
Chiar îmi era foame. Mirosul de fum, de pădure şi de carne la grătar, m-au stârnit.Ioana, trezită de miros, a făcut ochi şi a strigat:
-Carneee! Vreau caaarneeee!
Au apărut, din maşină: măsuţa, farfuriile de camping, o sticlă de tărie şi una de Campari.Alături de noi, parcă urmându-ne exemplul, cele trei"fete", erau cu fripturile aproape gata.Mihai a mai întors, pentru câteva secunde, fiecare bucată de carne şi a decretat" :"GATA!"
Doamna Iuliana s-a apropiat discret, şi timid, cu o sticlă în mână, mi-a cerut permisiunea să servească
"băieţii" cu o "ţuică de Piteşti."
Numai pe ei? Noi ce, suntem supuse austriece?, a izbucnit Ioana.
-Sigur!, a răspuns Iuliana.Paharele de plastic s-au ivit iediat, iar Iuliana ni le-a umplut cu dărnicie.
Mihai s-a simţit obligat şi a dus fetelor câte un pahar de Campari. Nu ştiu cine a propus şi cum s-a întâmplat, cert e, că în urmatoarele minute, aveam mesele împreună.Iulia avea o tristeţe în ochi, care mă dezarma. M-a rugat să-i dau voie să-l ţină, puţin, pe Adam în braţe.Am acceptat fără rezerve spunând:
-Sper că nu-mi deochi băiatul?
-Ah! Nu!
Se vedea că a fost o mamă bună şi iubea mult copii. Mihai a "măsurat-o", în treacăt, şi apoi şi-a ascuns privirea, parcă vinovată, în coroana brazilor,
-Fetele sunt ale dumneavoastra?
-Nu se vede?
-Ce mari sunt!
-Cea mare are douazecişiunu şi cea mică şaisprezece.
-Aveţi copii?, m-a chestionat ea la rândul ei, în mod firesc, în contextul conversaţiei.
-Da! Nu se vede? şi l-am arătat pe Adam şi apoi pe Ioana, şi evaziv şi pe George.
-Toţi sunt ai dumneavoastră?
-Doar cel mai mic "bărbat" şi viitoarea mămică.
-Să vă trăiască!, a spus ea cu o plăcere nedisimulată.
Am pus mâna pe umărul ei, ca de la femeie la femeie, şi atingerea acelei carnaţii m-a înfiorat...
Pe geamul maşinii se auzea o muzică domoală.Lângă cabană, pe aleea de pietriş, a frânat, cam brusc, un opel argintiu.Fetele Iulianei s-au privit complice, şi în timp ce mama lor s-a indreptat către maşină abea sosită, s-au retras cu discreţie.Mâna Iulianei, mişcată energic pe lângă corp, nu reuşea să ascundă emoţia imensă ce o stăpânea în întregime. Din balansul mâinii se vedea pregnant doar luciul verighetei, care, pentru o clipă, a pălit, de parcă nici nu fusese. Degetele frumoase şi îngrijite prinseseră viaţă.Trădau în acelaşi timp nerăbdare, speranţă, nervozitate, disperare.Acea femeie era ca o carte deschisă. Domnul în vârstă, care a coborât din maşină, s-a îndreptat spre "recepţie" şi Iuliana l-a urmat, ca un copil.Părea un miel dus la tăiere.Să fi fost soţul? De ce nu l-au întâmpinat copii? Fetele s-au îmbrăţişat, pe furiş parcă, încercând să adune putere pentru Iuliana. Am continuat să mâncăm, în linişte. Cu toţi simţeam că se petrece o dramă în preajma noastră, de parcă inima acelei femei rămăsese la uşa cabanei şi ne implora ajutorul.Nu am strâns masa, în speranţa că Iuliana va reveni curând de la întâlnitrea cu "domnul în vârstă" şi ni se va alătura. Ce tot bat câmpii cu domnul în vârstă?Era cam de vârsta lui Mihai, dar proverbul zice că:TOT ŢIGANUL ÎŞI LAUDĂ CIOCANUL.
Al meu este al meu şi al ei e în vârstă, NA!
George a acoperit cu şerveţele mâncarea, pentru că Iuliana întârzia."Fetele " s-au oferit să strângă ele.
-NU!, a spus George, doamnele sunt răsfăţate, azi!
Cele două surori s-au depărtat, ţinându-se de mână, ca o inimă uriaşă.Nu ştiu câtă vreme a trecut, o jumătate de oră, o oră?Iulia a apărut răvăşită, urmată de şoferul opelului argintiu.Glasul lui, ridicat, mi-a adus în urechi vorbe ce nu se spun, decât la despărţirile brutale, între îndrăgostiţi.
Reproşuri surde de infidelităţi, minciuni, duplicitate.
Ochii aceia frumoşi, erau în lacrimi, iar lacrimile stăteau atârnate în gene, neândrăznind să coboare, de teamă.Speranţa că nu este "ultima dată" le ţine în gene."Opelul " a urcat în maşină şi a plecat, de parcă nici nu a fost.Drame se petrec în fiecare zi.
"Frumoasa" s-a apropiat cerându-şi scuze, dar am oprit-o lânga noi.
-Nu mai mâncaţi?, am intrebat-o.
Parcă de mâncare avea ea nevoie!
-Nu-mi mai trebuie.Aşa se menţine silueta, a glumit ea pe un ton fals, încercând să salveze câte ceva.Sub ochii care nu vedeau nimic, băieţii au strâns masa, au stins focul şi s-au depărtat.Iuliana simţea nevoia să vorbească.Am îndemnat-o să se aşeze şi s-a conformat, ca un copil necăjit.Încă suspina.Pe frunte o venă se zbătea, să se rupă.
-Dalia, s-a incheiat o relaţie. Inima imi este arsă.
-Ştiu cum este, iubita! Dacă vrei să plângi, fă-o! Baieţii nu se vor apropia.
Iuliana a început să plângă aşezat şi lacrimile, care nu se îndurau să coboare, ca punct la acea despărţire, se înnodau în barbă. Avea chipul împietrit. Doar lacrimile curgeau, ca dintr-o lumânare arzând.Nu am întrebat-o nimic. Lacrimile s-au oprit într-un târziu. Şi-a şters nasul şi ochii, şi fardul s-a întins uşor. I-am oferit trusa de farduri şi, cu graţie şi dexteritate, a "reparat" câte ceva din stricăciuni...
Doar ochii îi mai erau tulburi, lăsând să se vadă, în adâncul lor, un zâmbet amar. Oare ce s-o fi îtâmplat?
Sigur nu era tatăl fetelor!Dar tatăl?Întrebările îmi veneau în cap ca un torent.Din spirit de solidaritate feminină, am încercat s-o consolez, măcar în gând.Am schimbat între noi numerele de telefon şi ne-am despărţit, promiţându-ne că ne vom revedea.O priveam cum se depărtează, cu silueta zveltă şi cu mersul aproape felin.I-am oferit numărul meu de telefon, din solidaritate feminină, sau pentru că am intrezărit în ea o eventuală "relaţie?"Îmi plăcea.Soarele cobora spre apus.Mihai urăşte condusul noaptea.E normal, mi-am zis eu răutăcioasă,...la anii lui... Băieţii au strâns tot ce era de strâns.M-am retras în barul cabanei şi am telefonat Iulianei, care era în faţă.
Mi-a răspuns mirată, dar la invitaţia la botez a răspuns că va veni, bucuroasă.Am ieşit din cabană, i-am făcut un semn complice de rămas bun şi am mers la maşină.Era totuşi devreme.Şoseaua nu era aglomerată. Ajungem curând. Mâine e botezul!
de Viorel Gongu
-->
Comentarii