Văd ploi de singuratice stele
Din când în când, văd timpul
Topindu-se-n straturi, şi se ascunde
În cărările pădurii anotimpurilor blânde.
Cu paşi înceţi înaintez în noapte,
Ramurile copacului meu
Alunecă uşor foşnind în şoapte.
În cascade de tăceri...
Ghiaţa alunecă peste copacul singuratic
Pe drumul ce nu mai duce azi – nicăieri !
Tâmplele firii, amintiri răscolesc,
Sufletu-mi gol, fire de lacrimi împletesc.
Mă pierd în cuvinte
Lumina se topeşte tot mai fierbinte
Ca o lumânare se stinge
Se adună din nou şi iar strânge.
Îndoaie trunchiul copacului
Până se frânge.
În genuchi în faţa « Iubirii »
Imbrăţişez clipele regăsirii
La porţile seninului.
Ferestrele se deschid
Îngerul blând
Cu zâmbete smulse din iubire şi candoare
A înţeles , că, « teama şi iubirea »
Doare cel mai tare.
-->
Comentarii
Împletesc lumina nopţii
a amintirilor pierdute...
în gânduri de iubire,
ce păşesc cu sufletul
gol...
un înger bland,
mă alină...
şi drumul îmi luminează.