de obicei, trăiesc fără ochii pe ceas
mă mulțumesc să privesc din când în când Soarele
am împărțit cerul în două
încercând să despart diminețile de amezi și de nopți
de constelații
să-mi fac o idee despre timp
în rest n-am nicio legătură cu acesta
el își vede de drumul său fără întoarcere
eu de al meu
cu suișuri și coborâșuri
sunt prea ocupat să-mi aliniez inima după Steaua Polară
sau după ceasul astronomic de la Strasbourg
mi-e greu să mă alinniez și cu mine însumi uneori
cu piramida lui Keops și Eversetul
care-și bat joc în neclintirea lor milenară
de timp
de ce mi-ar păsa mie
oglinda așezată între mine și lume
e spartă demult
atunci am abolit pentru totdeauna dictatura odioasă a ochiului
îmbrățișând democrația inimii
care mă ajută să-mi simt viața
nu s-o măsor
să-mi păstrez nealterat curajul de a trăi
până la capăt
ca un fluture care își trăiește fericit viața
într-o singură zi…
-->
Comentarii
Întrebarea este ” din ce cauză?”, domnule, Nițu Constantin, iar răspunsul este simplu: fiindcă e de sticlă, fragilă ca și viețile noastre!
Mulțumesc, Corneliu Neagu!
Îmi place această detașare a poetului de micul cotidian dar și de neclintirea milenară a Everestului sau piramidei lui Keops. Fixat pe fărâma de timp a existenței zilnice, nu visează la nemărginirea eternității care, oricum, poate fi numai ipotetică. Realism și existențialism învăluite într-un umor disimulat! Like, fără rezerve...
„oglinda așezată între mine și lume
e spartă demult”
De ce?