De când mă ştiu am învăţat
 Despre infint că este nelimitat,
 Este ca un ocean învolburat
 Unde te afli şi ai mult de înnotat.
Dar nuuu!, oceanul este ceva mic,
 Dacă te prind rechinii nu mai rămâne nimic
 Deci, aruncându-te adânc găseşti sfârşit,
 Iar infinitul este nemărginit.
Şi-atunci în infinit vreau să trăiesc
 Şi vreau multe să fac, să grăiesc,
 Toate vietăţile ce răcnesc cu zgomot
 Către mine să vadă totuşi, că pot
Să le-arăt că-n mintea mea, ce ei o cred goală
 Se află o lumină şi-o bucăţică de coală,
 Pe care eu scriu aici şi le spun
 Ca am un suflet şi nu este imun,
La săgeţile lor ascuţite şi otrăvite
 De-atâta venin ce l-au luat uşor, pe nesimţite
 Din infinitul nelimitat al răutăţilor,
 Ce-a făcut deşert în adâncul sufletelor.
Şi dacă infinitul universului este nelimitat,
 Aşa cum eu de mică ştiu, aşa cum am învăţat,
 Cum să-i spun eu oare la infinitul răutăţilor?
 Simt că ameţesc în mijlocul denumirilor.
Dar totuşi, ce-ţi aduce-n viată răutatea?
 Ce de multe ori nu-şi are rost în curtea
 Unora care nu-ţi spun nici: ,,Dă-te mai în colo!''
 Dar tu neapărat vrei să-ţi tragi sageţile acolo.
Nu-ţi aduce decât pustietate şi singurătate,
Hai să fugim toţi fugim de infinita răutate
 Căci este un loc mic şi mare în acelaşi timp,
 Unde nu-şi are loc nici măcar un anotimp.
Şi eu, după ce mult am cumpănit,
 Ce nume să-i dau răutăţii fără de sfârşit
 M-am gândit să-i spun infinitul mic
 Căci de pe urma răutăţii nu rămâne bun, nimic.
Mihaela Moşneanu
 
        
Comentarii
Multumesc frumos ptr. apreciere si ptr. semnul de citire, Delia.
Las şi eu un semn de citire Mihaela, un semn admirativ pentru strădania ta.
Multumesc frumos ptr. citie si ptr. popas, Dane.
Versuri pline de adevăr ! Citit cu plăcere !
Dan