INGRID - 2
E trecut de miezul nopții, la ora 1,45 pleacă autocarul spre Italia, cu destinația Bari. Eu am cumpărat bilet până la Pescara. Puteam să aleag orice altă destinație, am optat pentru Pescara nu pentru că acolo mă aştepta cineva, ci doar pentru că, întâmplător, în perioada când oscilam, neștiind ce loc să aleg spre care să mă îndrept, toate fiindu-mi la fel de necunoscute, am întâlnit o cunoştință, care mi-a spus că i s-a întors cumnata de la Pescara, din Italia și tot povestea că e un oraș frumos, e aproape de mare, sunt destui români acolo. Atunci, pe loc, am decis că destinația mea va fi Pescara. Cunoştința s-a oferit să mă pună în contact cu cumnata sa, pentru a-mi da mai multe amănunte despre acel loc. Am cunoscut-o pe doamna respectivă, mi-a povestit despre Pescara, despre unde va trebui să ajung cu autocarul, unde aș putea să mă cazez la un preț accesibil, unde pot întâlni conaționali. M-a avertizat de pericolele pe care le poate întâlni un nou venit într-o țară străină, de persoane ce profită de noii veniți, pentru a-i excroca, profitând că nu cunosc limba, să se descurce printre italieni. Eu mă felicitam că în ultima lună învățasem ceva italiană și speram să-mi fie de un real folos acest lucru, ceea ce ulterior s-a dovedit adevărat. Mi-am notat cu scrupulozitate fiecare detaliu pe care l-am considerat demn de a-mi fi util. Începusem să cred că pot controla situația și contam pe Dumnezeu să mă ajute cu ceva noroc, pentru a-mi găsi repede muncă, deși, dacă era să ascult pronosticurile celor cu care discutam, păreau pesimiste și după opiniile lor, nu aveam prea multe șanse, fără cunoștințe și relații la fața locului. Inima mi se făcea cât un purice ascultându-i și făceam eforturi reale să nu disper înainte de a pleca. Fiii mei mă încurajau, asigurându-mă că vom ține legătura, și dacă aveam să termin banii pe care-i aveam cu mine ( nu erau prea mulți), îmi vor trimite ei alții.
Aș dori să adaug că nu e deloc bine, în situații când avem probleme, îndoieli, momente de nesiguranță, să stăm prea mult de vorbă cu persoane care ne descurajează, chiar dacă ne sunt prieteni. În astfel de momente, cu adevărat benefice mi-au fost încurajările și asigurările că ai mei mă susțineau. Erau exact argumentele pe care eu aveam nevoie să le aud atunci. Mi-au dat imboldul de a merge pe acea cale, pe care trebuia s-o parcurg singură și decizia mea, că orice va fi, trebuie să merg înainte.
Iată-mă, în cele din urmă, la drum. Copiii mă însoțiseră la autocar. Un ultim sărut, cu lacrimi în priviri, pe care mă străduiam să le șterg pe furiș, de la dragii mei, ce mă înconjuraseră cu brațele strâns și-mi șopteau cuvinte calde de adio și de încurajare, după care am urcat în autocar. Mașina a pornit, topindu-se treptat în negura nopții, ducându-mă cu sine spre o nouă viață. Călătoria a fost cam lungă, două zile am făcut pe drum, cu lungi aşteptări prin vămi, pe atunci România nu era în Comunitatea Europeană și controlul vamal era minuțios. Eu nu am întâmpinat probleme, era prima călătorie după mult timp.Trăiam o stare de bucurie, mă simțeam liberă și nu reușeam să mă simt decurajată sau îngrijorată de viitor, simțeam o stare de siguranță și încredere inexplicabilă, având în vedere totuși că la capătul călătoriei nu mă aștepta nimeni. Când am ajuns la Pescara am coborât cu valiza, era într-o duminică pe la ora 17,00.
M-am îndreptat către ieșirea din autogară, am traversat strada conform instrucțiunilor pe care le aveam cu mine, am intrat în hotel și la recepție am cerut o cameră, într-o italiană cam trasă de păr din cauza accentului meu, însă am reușit să mă fac înțeleasă. Am plătit pentru două zile hotelul, pentru a avea o mică reducere de preț și după mai bine de cincizeci de ore de drum, am reușit să mă văd într-o cameră cu un pat și o baie mică , totuși era exact ce îmi trebuia, eram obosită frântă. Am făcut un duș și m-am schimbat, apoi am ieșit pe afară, să fac o plimbare de recunoaștere și să-mi dezmorțesc un pic oasele după atâtea ore cât a trebuit să stau pe scaunul autocarului. Fusesem informată că marea nu-i departe și doream să merg acolo, la malul mării. De la ieșirea hotelului am luat-o în stânga, cum îmi explicase recepționerul amabil, am mers până la prima stradă, unde am făcut la stânga și după aceea am continuat drept pe acea stradă, din centru
INGRID - 2
E trecut de miezul nopții, la ora 1,45 pleacă autocarul spre Italia, cu destinația Bari. Eu am cumpărat bilet până la Pescara. Puteam să aleag orice altă destinație, am optat pentru Pescara nu pentru că acolo mă aştepta cineva, ci doar pentru că, întâmplător, în perioada când oscilam, neștiind ce loc să aleg spre care să mă îndrept, toate fiindu-mi la fel de necunoscute, am întâlnit o cunoştință, care mi-a spus că i s-a întors cumnata de la Pescara, din Italia și tot povestea că e un oraș frumos, e aproape de mare, sunt destui români acolo. Atunci, pe loc, am decis că destinația mea va fi Pescara. Cunoştința s-a oferit să mă pună în contact cu cumnata sa, pentru a-mi da mai multe amănunte despre acel loc. Am cunoscut-o pe doamna respectivă, mi-a povestit despre Pescara, despre unde va trebui să ajung cu autocarul, unde aș putea să mă cazez la un preț accesibil, unde pot întâlni conaționali. M-a avertizat de pericolele pe care le poate întâlni un nou venit într-o țară străină, de persoane ce profită de noii veniți, pentru a-i excroca, profitând că nu cunosc limba, să se descurce printre italieni. Eu mă felicitam că în ultima lună învățasem ceva italiană și speram să-mi fie de un real folos acest lucru, ceea ce ulterior s-a dovedit adevărat. Mi-am notat cu scrupulozitate fiecare detaliu pe care l-am considerat demn de a-mi fi util. Începusem să cred că pot controla situația și contam pe Dumnezeu să mă ajute cu ceva noroc, pentru a-mi găsi repede muncă, deși, dacă era să ascult pronosticurile celor cu care discutam, păreau pesimiste și după opiniile lor, nu aveam prea multe șanse, fără cunoștințe și relații la fața locului. Inima mi se făcea cât un purice ascultându-i și făceam eforturi reale să nu disper înainte de a pleca. Fiii mei mă încurajau, asigurându-mă că vom ține legătura, și dacă aveam să termin banii pe care-i aveam cu mine ( nu erau prea mulți), îmi vor trimite ei alții.
Aș dori să adaug că nu e deloc bine, în situații când avem probleme, îndoieli, momente de nesiguranță, să stăm prea mult de vorbă cu persoane care ne descurajează, chiar dacă ne sunt prieteni. În astfel de momente, cu adevărat benefice mi-au fost încurajările și asigurările că ai mei mă susțineau. Erau exact argumentele pe care eu aveam nevoie să le aud atunci. Mi-au dat imboldul de a merge pe acea cale, pe care trebuia s-o parcurg singură și decizia mea, că orice va fi, trebuie să merg înainte.
Iată-mă, în cele din urmă, la drum. Copiii mă însoțiseră la autocar. Un ultim sărut, cu lacrimi în priviri, pe care mă străduiam să le șterg pe furiș, de la dragii mei, ce mă înconjuraseră cu brațele strâns și-mi șopteau cuvinte calde de adio și de încurajare, după care am urcat în autocar. Mașina a pornit, topindu-se treptat în negura nopții, ducându-mă cu sine spre o nouă viață. Călătoria a fost cam lungă, două zile am făcut pe drum, cu lungi aşteptări prin vămi, pe atunci România nu era în Comunitatea Europeană și controlul vamal era minuțios. Eu nu am întâmpinat probleme, era prima călătorie după mult timp.Trăiam o stare de bucurie, mă simțeam liberă și nu reușeam să mă simt decurajată sau îngrijorată de viitor, simțeam o stare de siguranță și încredere inexplicabilă, având în vedere totuși că la capătul călătoriei nu mă aștepta nimeni. Când am ajuns la Pescara am coborât cu valiza, era într-o duminică pe la ora 17,00.
M-am îndreptat către ieșirea din autogară, am traversat strada conform instrucțiunilor pe care le aveam cu mine, am intrat în hotel și la recepție am cerut o cameră, într-o italiană cam trasă de păr din cauza accentului meu, însă am reușit să mă fac înțeleasă. Am plătit pentru două zile hotelul, pentru a avea o mică reducere de preț și după mai bine de cincizeci de ore de drum, am reușit să mă văd într-o cameră cu un pat și o baie mică , totuși era exact ce îmi trebuia, eram obosită frântă. Am făcut un duș și m-am schimbat, apoi am ieșit pe afară, să fac o plimbare de recunoaștere și să-mi dezmorțesc un pic oasele după atâtea ore cât a trebuit să stau pe scaunul autocarului. Fusesem informată că marea nu-i departe și doream să merg acolo, la malul mării. De la ieșirea hotelului am luat-o în stânga, cum îmi explicase recepționerul amabil, am mers până la prima stradă, unde am făcut la stânga și după aceea am continuat drept pe acea stradă, din centru până la mare. Deși era seară, strada principală din centru era bine luminată și plină de lume. Mergeam agale, ascultând atentă frânturi de discuții ale trecătorilor, minunându-mă că nu înțelegeam mare lucru, accentul lor era complet divers față de ceea ce învățasem eu, singură. Mi-am făcut curaj și am decis să-mi concentrez atenția pe unde trec, ca să nu mă pierd, fiind seară. Am mers drept, am trecut printr-o piață, Piața Saloto, era luminată perfect de lămpi ce răsfrângeau o lumină albă ca de zi, am admirat copacii de magnolii cu frunze mari și lucioase, de un verde întunecat, accentuat de umbrele nopții, m-am oprit puțin să privesc, se vedeau două bănci mari din piatră albă, rotunde, pe care ședea lume ce ieșise la plimbare, fiind o seară senină și vremea destul de caldă în comparație cu frigul de acasă. Am continuat să merg spre mare, intuindu-i prezența după vuietul valurilor și a mirosului inconfundabil de alge și sare şi am continuat să merg până am ajuns la marginea plajei, de unde se vedeau valurile Mării Adriatice. Am traversat plaja până am ajuns aproape, mi-am înmuiat mâna în valurile înspumate ce scăldau nisipul, dându-i un prim salut de bun găsit. Am respirat adânc, cu nesaț, aerul rece, încărcat de mirosul plăcut și proaspăt al mării ce m-a salutat și ea, aruncându-mi în mod neașteptat un val crescut din unde, direct peste ghete. I-am surâs, încântată de gluma sa, cam sărată, de a-mi arunca apă în ghete și după ce am mai respirat adânc, cu voluptate, de câteva ori miresmele mării, am făcut cale întoarsă către hotel, observând plaja pustie din jur, învăluită în umbrele adânci, de cerneală, ale nopții. În treacăt am observat că și în piața Saloto se rărise lumea, mulți invadaseră restaurantele și barurile din preajma pieții sau se retrăseseră spre casele lor din fața vântului rece, ce începuse să sufle din valurile de cerneală ale nopții. Am ajuns si eu degrabă la hotel, am urcat în cameră, bucuroasă să mă las îmbrățișată de căldură sub pături.
Continuare - de Giurgiu Maria.
până la mare. Deși era seară, strada principală din centru era bine luminată și plină de lume. Mergeam agale, ascultând atentă frânturi de discuții ale trecătorilor, minunându-mă că nu înțelegeam mare lucru, accentul lor era complet divers față de ceea ce învățasem eu, singură. Mi-am făcut curaj și am decis să-mi concentrez atenția pe unde trec, ca să nu mă pierd, fiind seară. Am mers drept, am trecut printr-o piață, Piața Saloto, era luminată perfect de lămpi ce răsfrângeau o lumină albă ca de zi, am admirat copacii de magnolii cu frunze mari și lucioase, de un verde întunecat, accentuat de umbrele nopții, m-am oprit puțin să privesc, se vedeau două bănci mari din piatră albă, rotunde, pe care ședea lume ce ieșise la plimbare, fiind o seară senină și vremea destul de caldă în comparație cu frigul de acasă. Am continuat să merg spre mare, intuindu-i prezența după vuietul valurilor și a mirosului inconfundabil de alge și sare şi am continuat să merg până am ajuns la marginea plajei, de unde se vedeau valurile Mării Adriatice. Am traversat plaja până am ajuns aproape, mi-am înmuiat mâna în valurile înspumate ce scăldau nisipul, dându-i un prim salut de bun găsit. Am respirat adânc, cu nesaț, aerul rece, încărcat de mirosul plăcut și proaspăt al mării ce m-a salutat și ea, aruncându-mi în mod neașteptat un val crescut din unde, direct peste ghete. I-am surâs, încântată de gluma sa, cam sărată, de a-mi arunca apă în ghete și după ce am mai respirat adânc, cu voluptate, de câteva ori miresmele mării, am făcut cale întoarsă către hotel, observând plaja pustie din jur, învăluită în umbrele adânci, de cerneală, ale nopții. În treacăt am observat că și în piața Saloto se rărise lumea, mulți invadaseră restaurantele și barurile din preajma pieții sau se retrăseseră spre casele lor din fața vântului rece, ce începuse să sufle din valurile de cerneală ale nopții. Am ajuns si eu degrabă la hotel, am urcat în cameră, bucuroasă să mă las îmbrățișată de căldură sub pături.
Continuare - de Giurgiu Maria.

Comentarii
frumos scris, folosind metafore, poemul devine mai strălucitor... Îmi place!