Urmaţi de motanul de sub pat, popa şi ai lui ies în drum făcându-şi cruce. Dând cu ochii de moşnegii nebăgaţi în seamă la sosire, popa îi ia la rost:
- Ce faceţi oameni buni?
- Ce să facem, ca bătrânii!
Ca să nu se facă de ocară, părintele nu pomeneşte nimic din cele petrecute în casa de peste drum, dar nu uită să le amintească:
- Mai treceţi pe la biserică! Sau nu aveţi păcate de iertat?
- Avem destule, părinte, dar ne mişcăm greu la deal, răspunde Ilie. Şi-apoi, buletinul meu n-are termen de expirare.
- Şi ale noastre la fel, aprobă ceilalţi doi.
*
Umbra Albă:
- Mda!
*
Popa nu pare să fi înţeles, dar îi lasă în plata Domnului, se urcă în maşină şi dă să facă manevre de întoarcere, când, un alt nor de praf se apropie din vale şi cele două maşini se încrucişează în faţa porţii lui Ilie. Între ele, motanul omniprezent caută adăpost când sub o maşină când sub alta.
- Semn rău! rostesc bătrânii în cor şi îşi fac cruce.
În timp ce maşina părintelui se îndepărtează pe uliţă în sus, din cea abia venită coboară Cristea, doctorul de suflet şi finul lui Ilie şi Marta, fostă pacientă, acum soţia lui..
- Aţi venit să vă luaţi odrasla? îi bănuieşte Ilie pe bună dreptate. Tocmai că nu-i acasă!
- Să trăieşti, naşule! spune femeia în loc de răspuns.
- Bună, naşule, bună moşilor! salută Cristea pe toată lumea, fiind mai atent decât soţioara, care pare a nu-i băga în seamă pe ceilalţi. Tot aici, tot aşa? continuă Cristea.
- Păi, unde şi cum?
- Aveţi dreptate!
Apoi către Ilie:
- Trebuie să-l recuperăm pe Ionuţ, mâine plecăm la mare.
- Amu? Nu se poate! Vine el singur. Nu plecaţi nicăieri până mâine. Vezi bine că se întunecă şi pe-aici nu-s felinare ca la oraş. Şi mai e şi motanul ăla afurisit.
- Ce motan?
Până să primească răapuns, motanul împricinat trece liniştit pe lângă el în direcţia curţii lui Pandele.
Cristea, mirat:
- Motanul ăsta... l-am mai văzut, dar în oraş. Copiii îl strigau Toto. S-o fi pierdut?
- O fi venit cu trenul, glumeşte Şandor.
- Fără bilet? întreabă Cristea prinzând gluma şi zâmbind.
- Ceva o fi cu el? Pare tare dezorientat! se miră unul dintre bătrâni.
- S-a zăpăcit bietul motan. Nici el nu mai înţelege nimic din lumea asta. Să intrăm în casă, iar voi, către babele voastre! hotărăşte Ilie.
Nimeni nu comentează, numai Puţă dă din coadă şi latră fericit. Ar face el ordine între motani dacă n-ar fi prins cu lanţ.
Sunt gata să intre pe poartă, când, Marta îi aminteşte soţului:
- Puiule, am uitat-o pe Monica în maşină.
- Naşu-i de vină, dă numai directive şi nu ne lasă timp să-i spunem ce şi cum.
Cristea se întoarce la maşină, unde, o femeie de 30 de ani stă cuminte şi stingheră, urmărind mişcările din jur.
- Hai Mona, doar nu te-ai răzgândit!
Femeia începe a se foi, dar fără intenţia clară de a coborî.
- Măi oameni buni, chiar vreţi să mă faceţi de râsul lumii!? se tânguieşte ea.
- Despre asta trebuie să vorbeşti cu Marta, prietena ta. Eu ce să fac? Aşa aţi stabilit voi. Ai vrut să te descânte o babă şi iaca, eşti pe cale. Hai, că îndată te ia naşul de mânecă! Cine vine aici, vine de bună voie, dar pleacă numai când vrea barba lui.
Naşul, adică Ilie-Inimă de împrumut, cum îi mai spun oamenii din sat, tocmai se apropie şi cum nu-i arde de explicaţii, musafira iese din maşină.
Ilie o ia în primire:
- Bună seara, domniţă! În vizită sau cu treburi pe la noi?
- Fata vrea să se mărite, naşule..
- Aha! Atunci, se pare că nu are încotro, va trebui să rămână peste noapte. Pofteşte! Cina-i aproape gata.
- Ce mâncăm? întreabă Cristea ca la el acasă.
- Mâncare, mâncaţi ce vă dau sau răbdaţi foame. Şi bagă maşina aia în curte, dacă vrei să nu ţi-o călărească puştimea de pe uliţă.
Obişnuit să fie ascultat, Ilie îl lasă pe şofer în treaba lui şi îşi conduce musafira spre uşa deschisă a casei.
În odaia din faţă, adică sufrageria, cum s-ar zice, stăpâna şi Marta rânduiesc masa.
- Îndată suntem gata, o anunţă Maricica. Stai acolo pe laviţă, copilă.
- Uite aici, Monica, o îndrumă Marta, lasă-i pe bărbaţi în margine, ei au alte treburi după cină, în beci a mai rămas ceva vin din anii trecuţi.
O mămăligă sănătoasă, o ciulama de pui, usturoi şi castrveţi muraţi îşi fac loc pe masă. Apar şi bărbaţii cu o cană mare de vin, pe care o dijmuiesc încă stând în picioare.
Mona, fată de oraş, nu prea ştie ce să facă şi asistă mută la toată activitatea.
După ce burţile sunt puse la cale, cei doi bărbaţi se ridică:
- Voi, femeile, rămâneţi în casă, noi ne-om culca pe fân, în poiată. Aveţi grijă să-mi hrăniţi şi băiatul când s-o aduna de pe uliţă. Noi am plecat, mai spune Ilie apucând cana cu restul de vin de pe masă. Asta nu vă trebuie, încheie el, îndreptându-se spre uşă.
Astfel rânduite toate, bărbaţii se retrag la ale lor, iar femeile rămân să împlinească treburile pentru care s-au adunat.
- Şi-acum ce facem? e curioasă Marta.
- Povestim şi-aşteptăm să se facă miezul nopţii, o lămureşte Maricica. Ia spune, Mona, ce te doare?
- Nimic, sare femeia ca arsă, sunt sănătoasă tun.
- Nu asta. Ce ai pe suflet, întreb?
- Păi...
- Naşă, doar ţi-am spus...
- Să spună şi ea.
- E mai ruşinoasă.
- La psiholog ai fost, fato? o ia tare Maricica, făcând-o pe Monica să caşte ochii.
Se vede clar că naşa Maricica a trăit multă vreme lângă naşul Ilie şi că sunt ciopliţi după acelaşi calapod. Cât a fost Ilie de faţă, a tăcut, dându-i întâietatr, acum a preluat frâiele şi nimeni nu poate face hăis ori cea fără încuviinţarea ei.
- Sănătoasă ai spus că eşti, întreagă eşti, de urâtă...
Gazda face o pauză din treburi şi priveşte către cele două femei aşezate pe laviţă.
- ...prea frumoasă nu eşti, dar nici Marta nu-i mai brează.
- Ce!? face numita, ridicându-se în două picioare indignată.
- Iaca na! Îi fi vreo zână şi eu nu ştiu. Dacă tot te-ai ridicat, pune mâna de spală şi tu străchinile alea.
Marta, fată deşteaptă, începe să priceapă tactica şi trece la treabă.
- Fată dragă, dacă vrei să te măriţi, nu-l aştepta pe făt-frumos că nu vine, are alte treburi. I-aţi un bărbat, care-o fi el şi ciopleşte-l cum vrei tu. Ăsta-i tot dichisul. Dragostea e lucru mare, dar se termină repede, în pat. Înţelegerea e temelia. Bărbatul are suflet de copil şi caută ceea ce i-a lipsit în copilărie, vrea multe şi dacă nu-i pui piedici, te lasă. Azi unu, mâine altul şi te trezeşti la bătrâneţe că nu are cine îţi da o cană cu apă şi femeia, dacă nu e susţinută, e vulnerabilă. Ai înţeles?
- Păi...
- Nici un păi! Te duci acasă şi te înfigi în ei... la serviciu, la piaţă... oriunde. Unul trebuie să pice. Nu sta prea mult pe gânduri, că timpul trece.
- Şi cu descântecul? Marta zicea...
- Marta vorbeşte uneori ca să nu tacă.
- Iar te iei de sufletul meu? Eu...
- Tu ce? Dacă Ilie nu se ţinea de voi, râmâneaţi singuri.
- Da’ de unde ştii mata toate astea?
- Ştiu. Că dacă nu ne sfătuiam noi, umblaţi şi-acuma lela.
- Am să-i spun lui...
- Da, Puiu! Şi el ca voi. Noroc de noi, cei bătrâni, care mai ştim cum trebuie să fie lumea, că voi, tinerii, vă credeţi în filme.
- Naşă, mă superi şi nu mai vin pe-aici!
- Las’ că vii, că nevoile se ţin lanţ şi ai un copil, care nu creşte singur sau creşte, dar nu cum trebuie.
Marta îşi pune mâinile în şolduri, priveşte spre gazdă, apoi se aşează oftând resemnată.
Se-aude poarta trântită şi imediat, pe uşa larg deschisă, apare Ionuţ, finul de cinci ani, mozolit din cap în picioare.
- Bunica, bunica, uite ce ţi-am adus! şi-i întinde un smoc de floricele de câmp.
- Care bunică, ce bunică? se miră Marta.
- Eu sunt bunica atâta vreme cât e la mine, o lămureşte Maricica şi-l ia în braţe:
- Azi le dai mamei tale, uite-o colea!
Copilul se desprinde din îmbrăţişare, năvăleşte peste Marta şi îi bagă sub nas floricelele.
- Vai, iubirea mea! rosteşte mama topită. Mulţumesc frumos! Ţi-a fost dor de mama?
- Da, spune puştiul învărtind un nasture din bluza mamei.
- Şi de tata?
- Da. rosteşte iarăşi copilul.
- Tare, tare?
- Da, confirmă el nu prea convins.
- Ia mai lăsaţi maimuţărelile! intervine „bunica”, pune mâna şi şmotruieşte-ţi odrasla.
- Hai, Ionuţ, să ne facem frumoşi! Bunica asta e o rea!
- Ba nu, o contrazice puştiul.
- Bine, bine, văd că te-au instruit ca la carte!
Mama şi fiul ies în curte, unde copilul se alege cu o baie rece în ciubărul de lângă fântână.
- O cană cu lapte fierbinte şi în pat cu el, spune bunica. Şi tu lângă el, povestiţi acolo cât poftiţi. Eu cu Mona mai avem treabă.
Se apropie miezul nopţii. Bunica ia o găleată goală şi-i spune musafirei:
- Eu mă duc la izvor să aduc apă neîncepută. Să mă aştepţi în fundul grădinii.
- Dar e beznă.
- E lună. Vino cu mine!
Bătrâna iese urmată de femeie. Se opresc în capătul grădinii.
- Stai aici şi să nu vorbeşti cu nimeni. Vin îndată.
După jumătate de oră şi cu fiori pe şira spinării, Mona e gata să renunţe.
*
Umbra Albă:
- Stai cuminte, femeie!
*
Tot foindu-se, se împiedică de motanul cel alb apărut din noapte. Scoate un ţipăt şi încremeneşte până când apare bătrâna cu găleata plină. În apă plutesc petale de flori adunate de cine ştie unde.
- Dezbracă-te! îi spune.
Femeia nu are de ales şi se dezbracă parţial.
- Nu aşa! De tot!
- De tot, de tot?
- Da’ ce, ţi-e ruşine de-o babă?
Mona ce să mai zică? Asta şi-a dorit, asta are. Ordinul trebuie executat.
Rămâne în pielea goală.
Boscorodind repede şi de neînţeles, bătrâna se apropie de trupul gol şi-i toarnă găleata în cap. Mai spune ce mai spune şi-i dă femeii un ţol.
- Pune-l pe tine şi treci în casă de te culcă. Ţine minte, nu vorbeşti cu nimeni.
Cu sufletul chinuit de îndoieli şi dârdâind, mai mult de spaimă decăt de frig, Monica adoarme.
Din poiată încă se mai aud cei doi bărbaţi vorbind. Nici motanul nu are somn, patrulează peste tot, acum nestingherit de forfota zilei.
-->
Comentarii
Trebuie să spun, pentru cine nu a băgat de seamă, că ultimele două texte sunt repostate, numai că acum au altă formă şi fac parte dintr-un întreg. Mai mult, ele reprezintă evoluţia sau involuţia unei scrieri. Rămâne de văzut.