Duminica-i Duminică, zi de odihnă la oraş, că la ţară...
Ca de obicei, Ilie se trezeşte devreme, că-i sau că nu-i sărbătoare. Paharul de vin băut cu grijă de el până târziu în noapte nu-l împiedică să-şi rânduiască treburile printre orătâniile din ogradă. Precum toată sau aproape toată lumea din sat ar trebui să meargă la biserică, dar nu-i prea stă în fire, nu că ar fi ateu, dar socoteşte că cele sfinte sunt în suflet şi nu altundeva. Acum are şi o scuză în plus, musafirii.
Şi Cristea e treaz, numai că el s-a cinstit ca vaca în lucernă şi fiind mai firav şi neantrenat, rămâne în fân prizonier unei dureri de cap de toată frumuseţea, chiar dacă vinul e făcut de mâna naşului. O ureche îi vâjâie şi tot ce vede străluceşte. Până la urmă coboară din poiată şi intră în mica bucătărie de vară, pe care Ilie o lipise de casă în prelungirea streşinei. Marta şi Maricica pregătesc de-ale gurii.
- Ce mă fac, nevastă, se plânge el, cum să mă urc la volan?
Marta îşi pune mâinile în şolduri şi-l priveşte dintr-o parte:
- Păi, să nu mă iau de gât cu naşul? Te-a îndopat ca pe-o gâscă franţuzească, anume ca să nu putem pleca.
- Ce zici, fină? face pe surdul Ilie din cadrul uşii.
- Nimic, naşule, Puiu nu poate nu poate să conducă şi...
- Ei, mai staţi şi voi până mâine.
- La ce, ca să mai chefuiţi o tură?
- Te-ai făcut rea, Marta, îi reproşează Ilie. Ai început să semeni cu nevastă-mea. Oare toate femeile se schimbă după măritiş? Devin toate la fel?
- Naşule, nu ştiu cum se face, da’ în prezenţa ta ne schimbăm toţi.
- Bine, bine! Dă-i să mănânce şi până la prânz e ca nou. Da’, musafira noastră?
- Mona? Încă doarme, i-a priit baia rece de peste noapte sau se jenează de situaţia ei.
- Spune-i să vină la poartă, că o chem eu, să vadă şi ea lumea care urcă la biserică.
Ilie iese şi se plantează pe marginea drumului, unde începe a-şi meşterii afumătoarele de plămâni, pe care le ţine neaprinse în gură până se toflogesc, aşa, din obişnuinţă.
Temătoare, apare şi Mona:
- M-ai chemat, nea Ilie?
- Ia, stai lângă mine, sau mai colea, dacă te supără fumul de mahorcă.
- Nu mă supără, nea Ilie, minte femeia.
- Las’ că ştiu eu, nu te supără că nu-i aprinsă, altfel pute până la biserică. Şi nu-mi mai spune nea Ilie, că-s mai verde ca mulţi.
- Nu-mi vine altfel.
- Bine, zi cum vrei,
Din când în când, pe uliţă trece câte un grup de săteni:
- Nu vii cu noi, Ilie?
- Nu vin, că m-a spovedit popa ieri şi azi am musafiri.
Un bărbat „sănătos” se rupe dinntre ei şi dă să se apropie. Ilie îl ia din pripă:
- Da’, tu, măi Costeo, de când eşti aşa bisericos? Ai de gând să te însori cumva ori te-ai răsturnat cu tir-ul pe undeva şi ai nevoie de spovedanie?
- Aproape. Şi-am tras o spaimăăă! Da’, cine-i domniţa de lângă matale?
- Ei! face Ilie şi, chipurile secretos, duce mâinile pâlnie la gură:
- E fată de măritat. Te prinzi?
Şi Costea şi Monica vor să se ascundă şi n-au unde. Costea, om hârşit pe „autostrăzile” româneşti, îşi revine repede:
- Multe aş vrea eu. Sărut-mâna, domniţă! Nea Ilie vorbeşte multe.
- Bună ziua, domnule! răspunde domniţa zâmbind dulce. Încerc să mă obişnuiesc şi eu cu gazdele.
Schimbul de vorbe este rupt de o copilă ce se iveşte în drum câteva case mai la vale. Se roteşte pe picioare şi se frământă în faţa porţi, apoi, zărindu-i pe cei trei, porneşte în fugă spre ei.
- Ce-i Maria, necazuri cu cele mici?
Ilie se gândea la cele trei surori ale fetei, născute la distanţă de trei-patru ani, Dumitru, tatăl lor, sperând întruna că se va alege cu un fecior care să-i ducă neamul peste timp. Până acum n-a avut noroc.
- Nu! explică Maria. Fetele-s pe la biserică. Mama, nea Ilie, mama, lângă coşar, a căzut şi se vaită! Am vrut s-o duc în casă şi nu m-a lăsat!
- Taică-tu ce face?
- E de tură, abia pe seară vine.
- Costea, iaca ai o treabă. Du-te!
- Merg şi eu, se oferă Monica. Nu am apucat să spun, dar şi eu sunt medic...
- Iaca ai spus acuma. Mergeţi!
Alertate de zarvă, femeile din casă ies în poartă.
- Care-i treaba, Ilie? întreabă Maricica.
- Iaca, Lenuţa din vale are dureri. Mai zilele trecute Dumitru zicea că are o tumoră care trebuie operată.
- Da, daaa! Am văzut-o şi eu. Chiar că-i creşte tumora din burtă. Cred că are şi ochi.
- Femeie, nu vorbi în neştire.
Mai la vale, Maria intră prima în curte şi rămâne stană. Maică-sa e tot unde a lăsat-o. O baltă de sânge se vede de sub fusta ce-i acoperă genunchii. Ceva roşu se mişcă între picioarele ei.
„Sfioasa” Mona pricepe din prima:
- Maria, adu repede ştergare curate!
Apoi către Costea:
- Nu sta ca prostu’, fă cumva şi cheamă o salvare.
Complimentul domniţei îl dezmeticeşte, mai ales că nu-i place, dar trece peste asta. Se scotoceşte în buzunare şi scoate un mobil.
În jumătate de oră salvarea e în poartă, o culege pe Maria aflată cu pruncul în braţe şi pleacă în urletul câinilor supăraţi de sirena maşinii.
Pe bancheta din spatele şoferului, Maria e încercată de tot felul de porniri crunte. Se uită la ghemotocul din braţe şi-apoi către tavan, răsuflă adânc şi pune palma pe faţa pruncului. Tresare în câteva clipe şi işi retrage mâna speriată. Priveşte iarăşi pruncul, apoi tavanul şi iarăşi mâna...
*
Umbra Albă:
- Stai binişor copilă!
*
Chinul ia sfârşit numai când se pomeneşte luată la întrebări de doctor:
- Ce nume punem copilului?
- Dumitru, cum altfel?
- Şi tatăl, câţi ani are?
- 43.
- Şi tu?
- 17.
- Cine zici că-i tatăl?
- Tatăl e tata, că-i om serios!..
Medicul cască ochii cât ochelarii lui de pe nas.
- Câţi ani zici că ai?
- 17.
- Şi zici că taică-tu e tatăl?.
- Păi, cum altfel?
Medicul aruncă pixul şi se răsteşte:
- Copilă, eşti întreagă la minte!?
- Eu sunt întreagă, dar se pare că matale ai probleme.
- Unde-i maică-ta?
- Acasă. E lăhuză.
Urmaşul lui Hipocrat începe să înţeleagă. Pune mâna pe telefon şi începe să strige în receptor.
- Unde sunt dobitocii de la salvarea care a adus pruncul? Să plece imediat după mamă, ştiu ei unde. Să ia şi copila, să o ducă înapoi.
*
Umbra Albă:
- Mare-i grădina ta doamne.
*
După plecarea mamei şi a salvării, Maria rămâne pe prispă şi se pune pe plâns, mângâind în braţe motanul cel alb.
Când se întoarce de la muncă, Dumitru află despre toate de la vecini, care l-au tot felicitat în drumul de la gară până acasă.
- Să-ţi trăiască băiatul, Dumitre!
- Bravo, omule! Aşa bărbat, da! Nu ca al meu! îl laudă o vecină.
Acasă îşi găseşte fiica plângând şi dă să se apropie de ea. Maria zvâcneşte şi pune mâna pe o şipcă aflată la îndemână şi începe a-şi ciomăgi tatăl. Dumitru nu încearcă să se apere, ba, îl apucă râsul. Şi râde şi încasează până ce reuşeşte să se ascundă în pivniţă şi să închidă uşa. Rămâne acolo peste noapte.
Toto, motanul, veghează la uşa piviţei.
După o săptămână se întoarce mama cu aceiaşi salvare. Maria îşi ia frăţiorul în braţe. Îl priveşte îndelung şi ochii i se umezesc. Ştie că de aici înainte îl va iubi şi îngriji ca pe ochii din cap.
Din vârful gardului, Toto o priveşte nemişcat.
*
Umbra Albă:
- Aşa e bine!
*
-->
Comentarii