Zeița doarme cu tâmpla-n palma dreaptă,
cosițele răsfirate de brațu-i dalb
aburcă cărări descântate,
piscuri cu răsuflări înstelate
răstignite cu surâsul aurorei
pe inima curcubeului din boabele de rouă
unde se deșteaptă ciutele,
slobozite de sub taina legămintelor,
să-și caute pașii de la pajiștea începutului
la sorocul iezilor,
în sălașul gândurilor de haiducie
surghiunite fără judecată
la-nchipuirea ultimei păduri.
A ațipit la revărsatul ielelor la fântână,
lângă cumpăna strâmbă
ferecată cu lanțuri înnegrite de bolovanii din cremene vânătă...
Jgheaburile și ghizdurile din trunchiuri arse de vreme
miroseau a izmă creață și odolean...
Acolo se adăpau vitele la amiază
iar caii la asfințit.
...Și cânta lumea!...
Arcul frânt îi șade alăturea înlăcrimat
de visele fecioarei ce se zbat tulburi pe sub pleoapele-i adumbrite,
suspinînd ca iepuroii
când vântul nu bate
și țipă șoimul pe rugul văzduhului.
Scrijelesc veșmântul copilei
sleind de patimi și de purpură sufletul,
scuturînd florile mă sfădesc cu albinele
și alerg puful păpădiei...
De atâta dor
să nu-l strivesc...
...Să n-o trezesc...
...Să n-o privesc...
-->
Comentarii